Între două inimi: Când tradiția rănește copilul

— Nu vreau să merg! Nu mă mai obliga, te rog!
Vocea Ioanei, fiica mea de doisprezece ani, răsuna disperată pe holul apartamentului nostru din cartierul Titan. Era sâmbătă dimineața, iar eu încercam să o conving să vină cu noi la masa de prânz la părinții lui Sorin, soțul meu. Îmi tremurau mâinile pe mânerul ușii, iar inima îmi bătea nebunește.

— Ioana, nu putem lipsi. Bunica și bunicul țin mult la tine. Știi cât de mult se supără dacă nu vii…
— Nu-mi pasă! Nu mă simt bine acolo! Mă fac mereu să mă simt ca o străină!

Am închis ochii pentru o clipă, încercând să-mi adun gândurile. De când mă recăsătorisem cu Sorin, viața mea părea un câmp de bătălie între două lumi: trecutul meu cu Andrei, tatăl Ioanei, și prezentul cu Sorin și familia lui. Aveam și un băiețel de patru ani, Vlad, care era sufletul bunicilor din partea lui Sorin. Dar Ioana… ea era mereu „fata Mirelei”, niciodată „nepoata noastră”.

La masa de prânz, atmosfera era tensionată. Mama lui Sorin, doamna Viorica, îi punea lui Vlad în farfurie cele mai bune bucăți de friptură, îi zâmbea larg și îl mângâia pe cap. Pe Ioana o întreba doar dacă vrea salată sau dacă și-a făcut temele. Odată, când Ioana a încercat să povestească ceva despre școală, doamna Viorica a întrerupt-o:

— Lasă, mamă, să vorbească Vlad! El e mic și are nevoie de atenție.

Ioana a tăcut brusc și s-a uitat la mine cu ochi umezi. Am simțit un nod în gât și o furie mocnită. Dar nu am spus nimic. M-am temut să nu stric relația cu Sorin sau să nu-l supăr pe tatăl lui Vlad.

Seara, când am ajuns acasă, Ioana s-a trântit pe pat și a început să plângă în hohote. M-am așezat lângă ea și am încercat să o iau în brațe.

— De ce nu mă iubește nimeni acolo? De ce trebuie să merg mereu?
— Te iubesc eu, puiule… Și Vlad te iubește…
— Dar ei nu! Pentru ei sunt doar fata ta din altă parte!

Am simțit că mă sfâșie vinovăția. Poate că am greșit aducând-o într-o familie care nu o accepta cu adevărat. Poate că ar fi trebuit să lupt mai mult pentru ea. Dar cum? Cum să schimb mentalitatea unor oameni crescuți cu ideea că „sângele apă nu se face”?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să vorbesc cu Sorin.

— Sorin, trebuie să facem ceva. Ioana suferă. Mama ta o tratează diferit față de Vlad.

Sorin a oftat și s-a uitat în altă parte.

— Mirela, știi cum sunt ai mei… La țară așa se face: copilul bărbatului e moștenitorul casei, fata… e fată. Și apoi… Ioana nu e sângele lor.

— Dar e copilul meu! Și eu sunt soția ta! Nu poți să le spui ceva? Să le ceri să fie mai atenți?

— Dacă le spun ceva, se supără și pe mine. Și oricum… poate că exagerezi tu.

M-am ridicat brusc de la masă. M-am simțit trădată. Cum putea să nu vadă? Cum putea să nu-i pese?

În zilele următoare, Ioana a devenit tot mai retrasă. Nu mai voia să meargă la bunici, nu mai vorbea cu Vlad, nici cu mine. Într-o zi am găsit un bilet pe biroul ei: „Aș vrea să fiu invizibilă.”

Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe mama mea și i-am povestit totul printre lacrimi.

— Mirela, tu trebuie să-ți aperi copilul! Nimeni altcineva n-o va face! Dacă Sorin nu înțelege, atunci pune piciorul în prag!

A doua zi am refuzat invitația la masa de duminică. Doamna Viorica m-a sunat imediat.

— Ce-i cu voi? De ce nu veniți? Vlad plânge după bunici!

— Vlad poate veni oricând dorește. Dar Ioana nu se simte bine la dumneavoastră. Și nici eu.

A urmat o tăcere lungă la telefon.

— Mirela, tu chiar vrei să ne destrami familia?

— Nu vreau să destram nimic. Vreau doar ca ambii mei copii să fie iubiți la fel.

După acea discuție, Sorin a fost furios zile întregi. S-a certat cu mine, mi-a reproșat că stric armonia familiei lui. Dar eu am rămas fermă. Am început să petrec mai mult timp doar cu copiii mei: ieșeam în parc, mergeam la film sau făceam prăjituri acasă.

Încet-încet, Ioana a început să zâmbească din nou. Vlad era fericit că suntem toți împreună. Familia lui Sorin ne-a vizitat tot mai rar, dar când veneau încercau — stângaci — să fie mai atenți cu Ioana.

Nu știu dacă am câștigat lupta sau doar am obținut un armistițiu fragil. Dar am învățat că uneori trebuie să alegi între liniștea aparentă și dreptatea pentru copilul tău.

Mă întreb adesea: câte mame din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” atunci când tradiția rănește sufletul unui copil?