Între două iubiri: Povara unei mame în fața propriei familii

— Maria, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu tine în casă! Ai grijă la ce spui și la ce faci, pentru că Vlad e soțul meu acum, nu băiețelul tău!
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o aud și vecinii. Vlad stătea între noi, cu ochii în pământ, incapabil să spună ceva.

Nu era prima oară când Irina mă acuza că mă bag prea mult în viața lor. Dar niciodată nu fusese atât de directă, atât de rece. M-am simțit ca un intrus în propria casă, ca o povară pe care nimeni nu o mai vrea.

Am crescut singură un copil într-un apartament cu două camere din Ploiești. Soțul meu, Ion, a murit când Vlad avea doar șase ani. De atunci, el a fost sensul vieții mele. Am muncit la fabrica de confecții până mi-au sângerat palmele, doar ca să-i pot pune ceva pe masă și să-i cumpăr manuale noi la școală.

— Mamă, nu te supăra… dar poate ar trebui să ne lași puțin spațiu, a spus Vlad într-o seară, după ce Irina s-a încuiat în dormitor plângând.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să-i las spațiu? Cum să nu mă intereseze dacă mănâncă sau dacă are haine curate? Cum să nu-l întreb dacă e fericit?

Irina venise dintr-o familie bună din București. Era obișnuită cu alt stil de viață: vacanțe la mare, restaurante elegante, discuții despre artă și cărți. Eu eram doar o femeie simplă, cu mâini crăpate și gânduri mereu la facturi și la prețul cartofilor din piață.

În primele luni după nuntă am încercat să fiu cât mai discretă. Le pregăteam micul dejun și plecam la piață sau la biserică. Dar mereu simțeam privirea Irinei pe spatele meu, ca un reproș mut.

— Nu vreau să te superi, dar mama ta mă sufocă! îi spunea ea lui Vlad când credea că nu aud.

Într-o zi am găsit-o plângând în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat, Irina?
— Nimic… doar că mi-e greu aici. Nu mă simt acasă.

Am vrut să o îmbrățișez, dar s-a tras înapoi. Atunci am înțeles: pentru ea eram un obstacol, nu o mamă a doua.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. Vlad a început să vină tot mai târziu acasă. Irina nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Într-o duminică, când am pus sarmalele pe masă, Irina a spus:

— Poate ar fi mai bine să ne mutăm singuri. Avem nevoie de intimitate.

Vlad n-a zis nimic. Doar s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, aceiași ochi pe care i-am văzut plângând când era mic și îi lipsea tatăl.

Am dormit toată noaptea cu ochii deschiși. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: la hainele rupte pe care le coseam noaptea, la zilele când nu mâncam ca să-i rămână lui mai mult. Și acum… acum eram un bagaj greu pe care voiau să-l lase undeva pe marginea drumului.

A doua zi am început să-mi strâng lucrurile. Am pus într-o valiză câteva haine și poza cu Vlad mic, la serbarea de la grădiniță. Când am ieșit din cameră, Vlad era în hol.

— Mamă… unde pleci?
— Nu vreau să vă stric fericirea. Poate Irina are dreptate. Poate am greșit că te-am iubit prea mult.

A încercat să mă oprească, dar Irina a apărut în spatele lui și i-a pus mâna pe umăr.

— E mai bine așa pentru toți.

Am ieșit din apartament cu inima frântă. M-am mutat la sora mea, Elena, într-un sat de lângă Ploiești. Zilele au început să semene una cu alta: cafeaua amară dimineața, plimbările prin grădină și serile lungi în care mă uitam la telefon sperând că Vlad va suna.

Au trecut luni până când am primit un mesaj scurt: „Mamă, ești bine?” Am plâns ore întregi după acel mesaj. I-am răspuns simplu: „Da, Vlad. Să fii fericit.”

De atunci ne vedem rar. La Crăciun sau de ziua lui. Irina mă salută politicos, dar între noi e un zid rece pe care nu-l pot trece.

M-am întrebat de mii de ori: unde am greșit? Am fost prea prezentă? Prea protectoare? Sau poate lumea s-a schimbat și eu n-am știut să mă schimb odată cu ea?

Uneori visez că Vlad vine acasă și mă strigă ca atunci când era mic: „Mamiii!” Dar dimineața mă trezesc singură în camera rece și liniștea doare mai tare decât orice ceartă.

Poate că rolul unei mame se termină când copilul devine bărbat și își face propria familie. Dar cine ne învață cum să ne retragem fără să murim puțin pe dinăuntru?

Oare există vreo cale prin care o mamă să-și păstreze locul în viața fiului ei fără să fie considerată o povară? Sau dragostea noastră devine inevitabil o povară atunci când copiii aleg alt drum?