Între două iubiri: Seara în care mama m-a făcut de rușine

— Nu pot să cred că ai spus asta, Vlad! Ți se pare normal să vorbești așa cu Ana? vocea mamei mele a tăiat aerul din sufragerie ca un cuțit.

Eram la masa mare, cu prietenii mei din liceu — Radu, Sorin și Irina — și cu Ana, soția mea. Seara începuse bine, cu glume și povești despre vremurile vechi. Mama venise pe la noi „doar pentru o cafea”, dar știam că nu rezistă tentației de a se implica în discuțiile noastre. Totul a luat o întorsătură neașteptată când am propus să mergem toți la munte, într-un weekend. Ana a spus că nu poate, că are mult de lucru, iar eu am răbufnit fără să-mi dau seama:

— Mereu găsești scuze! Parcă nu vrei niciodată să ieși cu ai mei!

Prietenii mei au tăcut brusc. Ana s-a uitat la mine cu ochii umezi, iar mama… mama s-a ridicat de pe scaun și a început să vorbească apăsat, cu voce tare, ca să audă toată lumea:

— Vlad, nu te-am crescut să vorbești așa cu femeia ta! Dacă nu înțelegi că are nevoie de timp pentru ea, atunci poate ar trebui să te gândești ce fel de bărbat vrei să fii!

M-am simțit mic, ca un copil certat la școală. Radu s-a uitat stânjenit în farfurie, Sorin a încercat să schimbe subiectul, dar mama nu s-a lăsat:

— Ana muncește zi și noapte ca să vă fie bine. Tu vii acasă și te plângi că nu mergeți la munte? Poate ar trebui să o ajuți mai mult, nu să o judeci!

Simțeam cum obrajii îmi ard. Nu era prima dată când mama intervenea între mine și Ana, dar niciodată nu o făcuse atât de public. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Am tras aer adânc în piept, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În spatele meu, auzeam vocile scăzute ale prietenilor care încercau să dreagă atmosfera.

Când m-am întors în sufragerie, Ana stătea cu capul plecat, iar mama îi ținea mâna. Prietenii mei se pregăteau să plece, evitându-mi privirea. Am simțit o furie mocnită amestecată cu rușine. De ce trebuia mama să mă facă de râs? De ce nu putea să mă apere măcar o dată?

După ce toți au plecat, am rămas singur cu mama și Ana. Am încercat să vorbesc:

— Mamă, nu era treaba ta…

— Ba era treaba mea! Ești fiul meu și nu pot să te las să greșești. Dacă tata ar fi fost aici, ți-ar fi spus același lucru.

— Dar tu nu vezi că mă faci de râs? În fața prietenilor mei! Niciodată nu iei partea mea!

Mama s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi:

— Vlad, eu vreau doar să fii un om bun. Să fii bărbatul pe care l-am crescut. Să-ți respecți soția.

Ana a încercat să intervină:

— Vlad, nu e vina mamei tale. Poate chiar am exagerat cu munca…

— Nu! Nu e vorba doar de asta! E vorba că mereu trebuie să aleg între voi două. Și mereu eu ies prost!

Am ieșit din nou pe balcon. Noaptea era rece și liniștită, dar în sufletul meu era furtună. Îmi aminteam copilăria, când mama era totul pentru mine. Tata murise devreme, iar ea muncise pe brânci ca să nu-mi lipsească nimic. Dar acum… acum simțeam că nu mai sunt copilul ei, ci un bărbat prins între două femei pe care le iubeam diferit.

A doua zi dimineață, mama plecase devreme. Pe masă mi-a lăsat un bilet: „Te iubesc orice ar fi. Nu uita cine ești.”

Am stat mult timp cu biletul în mână. Ana s-a apropiat timid:

— Vlad… hai să vorbim.

Am stat amândoi pe canapea și am plâns. Am plâns pentru toate momentele în care nu ne-am înțeles, pentru toate dățile când am simțit că trebuie să aleg între ea și mama.

— Știi… poate că mama ta are dreptate uneori, mi-a spus Ana încet. Dar și tu ai dreptate să vrei să fim doar noi doi uneori.

Am dat din cap fără să spun nimic. În sufletul meu era încă rușinea acelei seri. Prietenii mei nu mi-au mai scris câteva zile. M-am simțit izolat, neînțeles.

Au trecut luni de atunci. Relația mea cu Ana s-a schimbat — am început să comunicăm mai mult, să ne spunem ce ne doare înainte să explodeze totul. Cu mama… încă e greu. O iubesc enorm, dar uneori simt că mă sufocă grija ei.

Mă întreb adesea: oare cât de mult ar trebui să lăsăm părinții să intervină în viețile noastre? Unde e limita între iubire și control? Și dacă dragostea lor ne face rău uneori… cum le spunem fără să-i rănim?