Între două lumi: când mama nu mai vrea să fie singură

— Nu mai pot să stau singură, Irina. Mă mut la voi. O să vă ajut cu copiii, o să fie bine, ai să vezi.

Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui și țipetele gemenilor care se certau pe telecomandă. Am ridicat privirea din chiuvetă, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Mariana, mama mea, stătea dreaptă în ușă, cu paltonul pe ea, ca și cum ar fi fost gata să plece sau să rămână pentru totdeauna.

— Mamă, glumești, nu? am încercat să râd, dar vocea mi-a ieșit subțire, ca un fir de ață.

— Nu glumesc deloc. M-am săturat de liniștea aia apăsătoare din apartamentul meu. Și tu ai nevoie de ajutor. Nu vezi că nu mai faci față?

A doua zi m-a sunat: „Am dat casa în chirie. Vin cu bagajele sâmbătă.”

Soțul meu, Vlad, a tăcut mult timp după ce i-am spus. Apoi a oftat:

— Irina, știu că ți-e greu… Dar să locuiască mama ta cu noi? Pe termen nedefinit?

Nu aveam răspunsuri. Știam doar că nu pot spune „nu” femeii care m-a crescut singură, care a muncit douăzeci de ani în trei schimburi ca să nu-mi lipsească nimic. Dar nici nu puteam ignora privirea lui Vlad sau spaima care mă cuprindea la gândul că intimitatea noastră va fi invadată.

Sâmbătă dimineața a venit cu două valize mari și o sacoșă plină cu borcane de zacuscă și dulceață. Copiii au sărit în jurul ei ca la circ. Vlad a zâmbit forțat.

— Bine ai venit, mamă-soacră…

Primele zile au fost ca o vacanță. Mama gătea, ducea copiii la școală, făcea ordine. Eu mă simțeam vinovată că mă bucur de ajutorul ei, dar și iritată de felul în care reorganiza totul: „Nu vezi că aici e mai logic să stea farfuriile?” sau „Lasă-mă pe mine să spăl rufele, tu nu ai timp.”

Vlad a început să stea tot mai mult la serviciu. Seara, când venea acasă, găsea masa pusă și copiii spălați, dar nu mai aveam timp pentru noi doi. Mama era mereu acolo: „Hai să bem un ceai împreună!” sau „Vlad, ai grijă la sare, știi că ai tensiunea mare!”

Într-o seară am izbucnit:

— Mamă, nu poți să faci totul în locul meu! Simt că nu mai am loc în propria casă!

Ea s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Eu doar încerc să vă ajut… Nu vreau să fiu o povară.

Am plâns amândouă în bucătărie. Copiii s-au ascuns în camera lor. Vlad a ieșit pe balcon.

A doua zi mama s-a retras. Nu mai gătea, nu mai făcea curat. Stătea pe canapea și se uita la televizor ore întregi. Casa s-a umplut de o liniște apăsătoare. Copiii au început să întrebe: „De ce e bunica tristă?”

Am încercat să vorbesc cu ea:

— Mamă, te rog… Nu vreau să te simți neiubită sau inutilă. Dar nici nu pot trăi cu sentimentul că nu mai am control asupra vieții mele.

Ea a oftat adânc:

— Irina, când ai plecat la facultate am simțit că mi se rupe sufletul. Acum… nu mai pot fi singură. Dar nici nu vreau să te sufoc.

Am început să stabilim reguli: fiecare cu spațiul lui, fiecare cu treburile lui. Seara luam cina împreună, dar după aceea fiecare își vedea de ale lui. Vlad a început să stea mai mult acasă. Copiii erau fericiți că bunica e aproape, dar eu încă simțeam o presiune surdă în piept.

Într-o zi am primit un telefon de la chiriașii mamei: „Doamnă Mariana, avem probleme cu instalația.” Am văzut-o cum tresare și cum îi licărește speranța în ochi.

— Poate ar trebui să mergi tu acolo… Să vezi ce e de făcut…

A plecat pentru două zile și casa a redevenit a noastră. Vlad m-a luat în brațe:

— Poate are nevoie de ceva al ei… Poate ar trebui să-și caute un hobby sau prieteni.

Când s-a întors, mama era altfel: mai liniștită, mai puțin prezentă peste tot. A început să meargă la clubul pensionarilor din cartier, să iasă la plimbare cu vecinele.

Dar echilibrul e fragil. Uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: cât timp putem trăi așa? Cât timp putem împărți aceeași casă fără să ne pierdem rădăcinile sau libertatea?

Mă uit la mama și mă gândesc: oare când devine ajutorul o povară? Și cât de mult putem sacrifica din noi pentru cei pe care îi iubim?