Între două lumi: Când munca și familia trag în direcții opuse

— Nu pot, Irina. Ți-am spus deja, am și eu viața mea!
Vocea mamei răsună tăios prin telefon, în timp ce încerc să-mi stăpânesc lacrimile. E a treia oară săptămâna asta când o rog să stea cu Vlad, băiețelul meu de patru ani, ca să pot merge la serviciu. Mă uit la ceas: mai am douăzeci de minute până la schimbul de la farmacie. Vlad se joacă pe covor, cu mașinuțele, dar ochii lui mă urmăresc. Știe că sunt nervoasă.

— Mamă, te rog… Nu mai am pe nimeni! Nu pot să-l las singur, nu pot nici să lipsesc de la muncă… Ce vrei să fac?

— Să te descurci! Eu am crescut singură doi copii, fără ajutor. Acum e rândul tău să vezi cum e.

Închid telefonul cu mâna tremurândă. Mă simt mică, neputincioasă, ca atunci când eram copil și mama ridica vocea la mine pentru orice prostie. Dar acum nu mai e vorba doar de mine. E vorba de Vlad, de ratele la bancă, de salariul care abia ne ajunge de la o lună la alta.

Îmi trag o bluză peste tricoul pătat cu iaurt și îl iau pe Vlad în brațe. Îl duc la vecina de la trei, doamna Stanciu, care are grijă uneori de el contra cost. Dar azi nu poate — are nepoții la ea. Mă uit disperată pe lista din telefon: cine să mă ajute? Prietenele mele au și ele copii mici sau lucrează. Tatăl lui Vlad… nici nu mai are rost să-l sun. De când a plecat în Italia, nu a mai trimis niciun ban și nici nu a mai întrebat de noi.

Ajung la farmacie cu inima cât un purice și cu Vlad de mână. Șefa mă privește tăios.

— Irina, iar ai întârziat! Știi că nu pot să te țin dacă nu ești punctuală.

— Îmi pare rău… N-am cu cine să-l las pe Vlad…

— Nu e problema mea. Ori vii la timp, ori găsești altceva.

Mă simt umilită. Vlad se agață de halatul meu alb, iar eu încerc să-l liniștesc cu o ciocolată din raft. În pauză îl țin pe genunchi în biroul mic, printre cutii de medicamente și facturi neplătite. Mă uit la el cum desenează pe o bucată de hârtie și mă întreb: oare ce fel de copil va crește într-o astfel de familie? Oare îi fac rău că îl iau cu mine peste tot?

Seara, acasă, Vlad adoarme devreme. Eu stau pe marginea patului și privesc în gol. Îmi vine să plâng, dar nu mai am lacrimi. Mama nu răspunde la telefon. Îi scriu un mesaj: „Te rog, ajută-mă măcar mâine dimineață.” Nu primesc niciun răspuns.

A doua zi, la fel: alerg între farmacie, grădiniță (unde nu l-au primit pentru că are nasul puțin înfundat), piață și casă. La farmacie, șefa mă cheamă din nou în birou.

— Irina, nu merge așa. Clienții se plâng că ești mereu cu copilul după tine. Dacă nu găsești o soluție până luni, va trebui să te dau afară.

Mă prăbușesc pe scaun. Simt că mă sufoc. Cum să găsesc o soluție? Creșa costă cât jumătate din salariu, bona — nici nu se pune problema. Mama… mama nu vrea.

Seara mă duc la ea acasă. O găsesc uitându-se la seriale turcești, cu pisica în brațe.

— Mamă… te rog…

— Irina, am spus NU! Nu sunt bonă! Am muncit toată viața pentru voi, acum vreau să trăiesc și eu!

— Dar eu ce fac? Cum mă descurc?

— Nu știu! Fiecare cu viața lui!

Mă ridic brusc și ies trântind ușa. Pe drum plâng în hohote. Mă simt trădată, abandonată chiar de cea care ar trebui să-mi fie sprijin. În tramvai, două femei discută despre copiii lor plecați în străinătate și cât de greu le este fără nepoți aproape. Mă gândesc amar: eu sunt aici și tot singură sunt.

În weekend încerc să vorbesc cu fratele meu, Radu.

— Radu, te rog… Poți tu să stai cu Vlad câteva ore?

— Irina, am serviciu sâmbătă… Și oricum, tu știi că mama nu vrea să se bage… Poate găsești pe cineva din bloc.

Simt cum se rupe ceva în mine. Familia mea s-a transformat într-un grup de străini care trăiesc fiecare pentru sine.

Luni dimineață primesc mesaj de la șefă: „Nu mai veni.”

Stau pe marginea patului cu Vlad în brațe și mă uit pe geam la blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. Mă gândesc la toate femeile ca mine — singure, obosite, prinse între datorii și copii mici, fără niciun ajutor real din partea familiei sau a statului.

Seara primesc un mesaj sec de la mama: „Sper că te-ai descurcat.”

Nu-i răspund. Nu mai am putere.

În noaptea aceea adorm târziu, cu Vlad lipit de mine ca un pui speriat. Mă întreb dacă am greșit undeva — poate am cerut prea mult? Poate mama are dreptate? Sau poate societatea noastră a uitat ce înseamnă solidaritatea între generații?

Oare chiar trebuie să alegem între a fi mame bune și fiice devotate? Sau există o cale prin care putem fi sprijinite fără să fim judecate?

Voi ce credeți? Cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?