Între două lumi: când soacra devine a doua mamă sau cel mai mare coșmar

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam valiza mare și roșie a doamnei Viorica, așezată fix în mijlocul holului nostru mic din apartamentul de la etajul patru.

Soțul meu, Radu, evita privirea mea. Își freca palmele, semn că era la fel de tensionat ca mine. Mama lui, cu o expresie de martiră, își aranja basmaua și ofta adânc.

— Nu am unde să mă duc, Ilinca. Casa mea e plină de mucegai și nu pot să stau acolo până nu se repară. Radu e singurul meu copil, unde să mă duc dacă nu la voi? a spus ea, cu vocea aceea blândă care mă făcea mereu să mă simt vinovată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când doamna Viorica apărea pe neanunțate în viața noastră, dar niciodată nu venise cu intenția clară de a rămâne pe termen nedefinit. Am privit spre Radu, sperând să găsesc în el un aliat, dar el doar a dat din umeri.

— E mama mea, Ilinca. Ce vrei să fac?

Am simțit cum furia și neputința mă sufocă. Nu era vorba doar despre spațiu — apartamentul nostru avea două camere și abia încăpeam noi doi cu fetița noastră, Mara — ci despre faptul că nimeni nu mă întrebase nimic. Dintr-o dată, viața mea era dată peste cap și eu nu aveam niciun cuvânt de spus.

Primele zile au fost un coșmar tăcut. Doamna Viorica își impunea prezența peste tot: schimba ordinea lucrurilor în bucătărie, comenta despre cum îmi cresc copilul („Pe vremea mea, copiii nu făceau atâtea mofturi la mâncare!”), îmi critica hainele („Nu te-ai mai îngrijit deloc de când ai născut!”) și, cel mai rău, îl trăgea pe Radu deoparte pentru discuții lungi la care eu nu aveam acces.

Într-o seară, după ce Mara adormise, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Nu mai pot așa. Simt că nu mai am loc în propria casă. De ce nu putem să stabilim niște limite?

Radu a oftat.

— Ilinca, e mama… E bolnavă, e singură… Ce vrei să fac?

— Să fii de partea mea! Să mă asculți! Să nu mă lași să fiu strivită între voi două!

A tăcut. Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. M-am dus la baie și am plâns în liniște, ca să nu audă nimeni.

Zilele au trecut și tensiunea a crescut. Mara a început să fie agitată, să plângă mai des. Doamna Viorica îi spunea că „mama e nervoasă pentru că nu știe să fie mamă bună”, iar eu simțeam că înnebunesc. Într-o dimineață, am găsit-o pe Mara plângând în bucătărie pentru că bunica îi spusese că „mama o iubește mai puțin de când a venit ea”.

Atunci am explodat.

— Cum poți să-i spui așa ceva unui copil? am țipat la doamna Viorica.

Ea s-a uitat la mine cu ochii mari și umezi.

— Eu doar încerc să te ajut! Dar văd că nu apreciezi nimic din ce fac!

Radu a venit imediat, atras de gălăgie.

— Ce se întâmplă aici?

— Mama ta îmi distruge familia! Nu mai pot! Ori pleacă ea, ori plec eu!

A fost prima dată când am spus asta cu voce tare. Și am știut că nu era doar un șantaj emoțional — chiar eram la capătul puterilor.

A urmat o tăcere grea. Radu s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Doamna Viorica a început să plângă și să spună că ea nu vrea decât binele nostru.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru această familie: cum am renunțat la job ca să stau cu Mara, cum am acceptat mereu compromisuri pentru liniștea casei. Și acum eram pusă în fața unei alegeri imposibile: să-mi pierd liniștea sau să-mi pierd familia.

A doua zi dimineață am luat o decizie. Am chemat-o pe doamna Viorica la o cafea în bucătărie.

— Doamnă Viorica, știu că vă e greu. Știu că vă iubiți fiul și nepoata. Dar eu nu mai pot trăi așa. Avem nevoie de spațiu și de intimitate ca familie. Dacă vreți să rămâneți aici până se repară casa dumneavoastră, trebuie să respectați niște limite: nu mai comentați despre cum îmi cresc copilul, nu mai schimbați lucrurile prin casă fără să întrebați și nu mai vorbiți cu Mara despre mine decât frumos.

S-a uitat lung la mine.

— Și dacă nu pot?

— Atunci va trebui să găsiți alt loc unde să stați.

A fost un moment de liniște apăsătoare. Apoi a dat din cap încet.

— Bine… O să încerc.

Nu știu dacă m-a crezut sau dacă doar s-a speriat că ar putea fi dată afară. Dar ceva s-a schimbat după acea discuție. Nu s-a transformat peste noapte într-o soacră ideală, dar a început să fie mai atentă la ce spune și face. Radu a început și el să mă asculte mai mult și chiar m-a apărat într-o seară când mama lui a încercat iar să mă critice.

Nu e ușor nici acum. Sunt zile când simt că cedez din nou. Dar am învățat ceva important: dacă nu-ți aperi limitele, nimeni altcineva nu o va face pentru tine.

Mă întreb uneori: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Și oare cât de mult putem sacrifica din noi până când nu mai rămâne nimic?