Între două lumi: Miracolul care ne-a schimbat viața

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trec încă o dată prin asta!
Vocea Irinei răsuna spartă în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Era a treia oară în doi ani când pierdea sarcina. Mă uitam la ea, cu ochii umflați de plâns și mâinile tremurânde, și simțeam cum mă sufocă neputința.
— Știu, iubita mea… dar trebuie să fim tari. Poate data viitoare…
— Nu mai vreau să aud de data viitoare! Ce rost are? Poate nu suntem făcuți să fim părinți!
Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Nu era doar durerea ei, era și a mea. Și, undeva, ascunsă bine, vinovăția: dacă nu eram eu de vină? Dacă ceva din mine era stricat?

Anii au trecut greu. Fiecare Crăciun era o povară, fiecare Paște o amintire a ceea ce nu aveam. Mama Irinei ne tot întreba când îi facem un nepot. Tata mă bătea pe umăr și îmi spunea să nu mă las, că „bărbatul adevărat nu renunță”. Dar nu știa nimeni cât de greu e să te trezești noaptea și să-ți auzi soția plângând în baie, încercând să nu te trezească.

Am încercat tot: tratamente, analize peste analize, rugăciuni la mănăstiri și chiar discuții cu preoți. La un moment dat, Irina a vrut să renunțe la tot. Să divorțăm. Să nu mai sufere niciunul dintre noi.

— Vlad, eu nu mai pot. Poate tu meriți pe altcineva. Poate altcineva îți poate da ce-ți dorești.

Am țipat atunci, pentru prima dată:

— Nu vreau pe altcineva! Te vreau pe tine! Copil sau nu, tu ești familia mea!

A plâns în brațele mele ore întregi. În acea noapte am decis că nu vom mai încerca nimic. Ne vom trăi viața așa cum e.

Dar viața are un mod ciudat de a-ți da peste cap toate planurile.

Într-o dimineață de octombrie, Irina a venit la mine cu un test de sarcină în mână. Plângea și râdea în același timp.

— Vlad… e pozitiv! Dar nu vreau să mă bucur prea devreme…

Am mers la doctor cu inima cât un purice. La ecografie, doctorița s-a uitat lung la monitor și apoi la noi.

— Vedeți aici? Unul… doi… trei embrioni. Felicitări! Aveți tripleți!

Am rămas amândoi fără cuvinte. Irina a început să tremure:

— Trei? Cum adică trei? O să-i pierd pe toți…

Doctorița ne-a zâmbit cald:

— Nu gândiți așa. O să vă supraveghem atent. Dar trebuie să fiți puternici.

Au urmat luni de coșmar și speranță. Irina a stat mai mult în pat, iar eu am devenit bucătar, menajeră și șofer de ocazie. Mama ei venea zilnic cu ciorbe și sfaturi inutile:

— Să nu te ridici! Să nu te stresezi! Vlad, ai grijă de ea!

Tata mă suna mereu:

— Să nu uiți că trebuie să fii tare pentru ea!

Dar nimeni nu știa cât de tare mă temeam eu însumi. În fiecare seară mă rugam să fie bine. În fiecare dimineață mă uitam la Irina să văd dacă respiră liniștită.

În luna a șaptea au apărut complicațiile. Doctorii au decis să-i facă cezariană de urgență. Am stat pe holul spitalului „Filantropia” din București cu mâinile împreunate și ochii închiși.

După două ore care mi s-au părut ani, o asistentă a ieșit cu un zâmbet larg:

— Felicitări, tată! Aveți trei fetițe superbe!

Am izbucnit în plâns ca un copil. Când le-am văzut prima dată, mici cât palma mea, cu pielea roșie și ochii închiși, am știut că tot chinul a meritat.

Dar greul abia începea. Fetițele au stat la incubator aproape două luni. Irina era epuizată fizic și psihic. Eu alergam între serviciu și spital, încercând să fiu peste tot și nicăieri.

Familia noastră s-a schimbat radical. Mama Irinei s-a mutat la noi „să ajute”, dar mai mult ne certa că nu facem lucrurile „ca la carte”. Tata venea cu sacoșe de fructe și bancuri proaste ca să ne destindă atmosfera.

Într-o seară, după ce am adormit fetițele acasă pentru prima dată, Irina s-a prăbușit pe canapea:

— Vlad… dacă nu facem față? Dacă nu suntem părinții de care au nevoie?

Am luat-o de mână:

— Nu există părinți perfecți. Dar există părinți care iubesc cu disperare.

Au trecut doi ani de atunci. Fetițele noastre — Ana, Mara și Ilinca — aleargă prin casă ca niște tornade mici. Suntem obosiți mereu, casa e mereu vraiște, dar inimile noastre sunt pline.

Uneori mă gândesc: dacă n-am fi trecut prin atâta durere, am fi apreciat acest miracol? Poate că viața ne dă exact ce avem nevoie atunci când suntem gata să primim.

Ce credeți? E nevoie de suferință ca să prețuiești cu adevărat fericirea? Sau putem învăța să fim recunoscători fără să pierdem totul înainte?