Între două lumi: Povara loialității față de familie

— Iar nu ai spălat bine farfuriile, Ilinca! se aude vocea mamei, tăioasă, peste zgomotul ploii care lovește geamul bucătăriei. Mă opresc din frecatul unui pahar și simt cum mi se strânge stomacul. Habar n-am de câte ori am trăit scena asta, dar de fiecare dată doare la fel.

— Lasă-mă, mamă, te rog… Sunt obosită, am avut o zi grea la serviciu, încerc să-i răspund calm, dar vocea îmi tremură.

În colțul mesei, Ana, sora mea mai mică, își roade unghiile și mă privește cu ochi mari. Știu ce urmează. O să înceapă iar cu problemele ei: că nu găsește de lucru, că iubitul a părăsit-o, că nu știe cum să plătească chiria. Și eu? Eu trebuie să fiu stânca tuturor, mereu prezentă, mereu gata să rezolv totul.

— Ilinca, nu mai am bani pentru medicamentele mamei. Poți tu să mă ajuți? întreabă Ana cu voce stinsă.

Simt cum mă sufoc. În minte îmi răsună vocea soțului meu, Vlad: „Nu mai poți continua așa! Și noi avem nevoie de tine. Copiii te văd tot mai rar.”

Îmi amintesc ultima ceartă cu Vlad. Era miercuri seara. El stătea pe canapea cu Matei și Daria, copiii noștri, încercând să le citească o poveste. Eu eram la telefon cu mama, care plângea că nu se descurcă singură la doctor. Vlad mi-a aruncat o privire tristă și a ieșit din cameră fără un cuvânt. Am simțit atunci că pierd ceva esențial.

Dar cum să le spun mamei și Anei „nu”? Cum să le explic că nu mai pot fi mereu acolo? Când tata a murit, eram eu cea care a ținut familia pe linia de plutire. Mama s-a sprijinit pe mine ca pe un baston șubred. Ana era adolescentă și nu înțelegea nimic din lumea asta crudă. Eu am fost liantul, eu am adus bani în casă, eu am renunțat la facultate ca să pot lucra.

Acum am 38 de ani și simt că trăiesc două vieți paralele: una în care sunt fiica și sora responsabilă, alta în care încerc să fiu soție și mamă. Dar liniile dintre ele devin tot mai șterse. În fiecare zi mă simt mai vinovată față de cineva: dacă ajut familia din care provin, îmi neglijez copiii; dacă stau acasă cu ai mei, mama și Ana mă privesc ca pe o trădătoare.

— Ilinca, tu nu înțelegi… Eu nu pot fără tine! oftează mama, cu ochii umeziți.

— Dar nici eu nu pot fără mine! izbucnesc fără să vreau.

Se lasă o tăcere grea. Ana se ridică brusc și iese din bucătărie. Mama începe să plângă încet. Mâinile îmi tremură pe buretele ud. Mă simt ca un copil prins între două uși care se trântesc una peste alta.

Telefonul vibrează pe masă: „Vii acasă? Copiii te așteaptă.” Mesaj de la Vlad.

Îmi vine să fug. Să fug undeva unde nu mă cunoaște nimeni, unde nu trebuie să fiu nimic pentru nimeni. Dar știu că nu pot. Îmi trag sufletul adânc și încerc să mă adun.

— Mamă, trebuie să plec acasă. Vlad și copiii au nevoie de mine.

— Dar noi ce facem? rămânem singure? întreabă mama printre suspine.

— Nu sunteți singure… Dar nici eu nu pot fi peste tot.

Merg spre ușă cu inima grea. Pe hol o găsesc pe Ana, sprijinită de perete.

— Ilinca… iartă-mă că te-am tras mereu după mine. Dar nu știu ce m-aș face fără tine.

O îmbrățișez strâns. Îmi dau seama că nici ea nu știe cum să iasă din cercul ăsta vicios al dependenței. Niciuna dintre noi nu știe.

Ajung acasă târziu. Vlad mă așteaptă în bucătărie, cu privirea obosită.

— Ilinca… cât mai poți duce?

Nu știu ce să-i răspund. Mă așez lângă el și îi iau mâna în a mea.

— Mi-e teamă că dacă aleg pe cineva, îl pierd pe celălalt…

— Dar dacă nu alegi deloc, te pierzi pe tine, spune el încet.

Cuvintele lui mă urmăresc toată noaptea. Mă gândesc la copiii mei, la mama bolnavă, la Ana speriată și la mine — prinsă între două lumi care mă trag în direcții opuse.

A doua zi dimineață mă uit în oglindă și văd o femeie obosită, cu cearcăne adânci și ochi triști. Îmi promit că azi voi încerca să spun „nu” fără vinovăție. Dar oare voi reuși?

Merg la serviciu cu inima strânsă. La prânz primesc un mesaj de la Ana: „Am găsit un job part-time. Poate reușesc să mă descurc singură.” Simt o ușurare amestecată cu tristețe — poate e începutul desprinderii noastre.

Seara îi citesc lui Matei povestea preferată și îl țin strâns în brațe pe Daria până adoarme. Vlad mă privește cu blândețe și îmi zâmbește pentru prima dată după mult timp.

Dar știu că lupta nu s-a terminat. Familia mea va avea mereu nevoie de mine — dar poate e timpul să am grijă și de mine însămi.

Oare câți dintre noi trăim între două lumi? Câți știm unde se termină datoria față de cei dragi și unde începe dreptul nostru la fericire?