Între două lumi: Povestea unei mame care nu știe dacă să-și vândă casa pentru fiul ei

— Mamă, nu mai poți sta singură. Ai văzut ce s-a întâmplat cu tanti Lenuța, a căzut și n-a găsit-o nimeni două zile! Petru ridică vocea, dar în ochii lui văd mai degrabă nerăbdare decât grijă. Stau pe canapeaua veche din sufrageria apartamentului meu din Drumul Taberei, cu mâinile strânse în poală, simțind cum inima îmi bate nebunește.

— Petru, nu sunt ca tanti Lenuța. Eu încă mă descurc. Am vecini, am prietenele mele… Nu vreau să fiu o povară pentru voi.

El oftează, se uită la ceas și își freacă fruntea. — Nu e vorba de povară, mamă. Dar apartamentul ăsta valorează ceva bani. Cu banii ăia putem să-ți facem o cameră frumoasă la noi, să ai tot ce-ți trebuie. Și nu mai stai singură.

Adevărul e că mă tem. Nu de singurătate, ci de necunoscut. Am 72 de ani și am trăit toată viața aici, între pereții ăștia care au văzut și bucurii, și lacrimi. Aici am crescut-o pe Ana, fata mea care a plecat în Italia și nu mai vine decât de Crăciun. Aici am rămas văduvă, aici am plâns când Petru a făcut prostii la liceu și am râs când a venit cu primul salariu acasă.

— Mamă, gândește-te bine. Nu vreau să te forțez, dar nici nu pot să te las aici, singură. Dacă pățești ceva?

Îmi mușc buza. Știu că nu sunt veșnică. Dar dacă vând apartamentul, nu mai am nimic al meu. Dacă mă mut la Petru și nu mă simt bine? Dacă nora mea, Mirela, nu mă suportă? Deja când vin în vizită simt că deranjez: „Nu lăsa cana acolo, mama Marika”, „Nu-i da ciocolată lui Vlad că-i facem program la dulciuri”.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin casă, ating mobila veche, mă uit la pozele cu soțul meu, Ionel. Îmi vine să plâng de dorul lui. El ar fi știut ce să facem. Dar acum sunt singură cu fricile mele.

A doua zi mă sună Ana pe WhatsApp.

— Mamă, Petru are dreptate. E greu să fii singură la vârsta ta. Dar vezi să nu semnezi nimic fără mine! Să nu-ți ia casa pe numele lui fără garanții!

— Ana, tu ai plecat de atâția ani… Cum să mă mut la Petru? Dacă mă simt ca o musafiră?

— Mamă, tu știi mai bine cum e cu Mirela… Eu zic să fii atentă. Să-ți păstrezi ceva pe numele tău.

Mă simt prinsă între copii mei ca între două maluri de apă rece. Pe de o parte Petru, care insistă să vând casa și să mă mut la el; pe de alta Ana, care îmi spune să fiu atentă să nu rămân pe drumuri.

Într-o duminică vin toți la mine: Petru cu Mirela și Vlad, Ana cu soțul ei venit din Italia pentru câteva zile. Atmosfera e tensionată încă de la început.

— Mama Marika trebuie să fie cu noi! E normal! — spune Mirela apăsat.

— Dar tu ai întrebat-o dacă vrea? — sare Ana.

Petru ridică tonul:

— Nu putem s-o lăsăm aici! Dacă pățește ceva? Cine răspunde?

— Și dacă nu se simte bine la voi? Dacă vă certați? — întreabă Ana.

— Nu ne certăm! — răspunde Mirela scurt.

Eu stau între ei ca o statuie și simt că nu mai am aer.

— Vreau doar să fiu liniștită… — șoptesc eu.

Petru se uită la mine cu ochii umezi:

— Mamă, eu vreau să-ți fie bine. Dar avem nevoie și noi de ajutorul tău… Vlad crește, avem rate…

Asta e adevărul pe care nu-l spune nimeni cu voce tare: au nevoie de bani. Apartamentul meu valorează destul cât să le plătească ratele câțiva ani buni.

În zilele următoare mă întâlnesc cu vecina mea, doamna Sanda.

— Marika, nu te grăbi! Am văzut atâtea cazuri… Copiii promit marea cu sarea și apoi ajungi la azil dacă nu le convine ceva!

Mă cutremur. Oare chiar așa va fi? Oare Petru ar putea să mă lase pe drumuri?

Seara îi spun lui Petru:

— Dacă vând apartamentul, vreau să-mi păstrez o parte din bani pe numele meu. Și vreau să semnăm un contract că am dreptul să stau la voi cât trăiesc.

Petru se încruntă:

— Mamă… Nu ai încredere în mine?

Îl privesc lung:

— Am încredere în tine ca fiu. Dar viața m-a învățat că trebuie să fiu precaută.

Mirela oftează:

— E casa ta, mama Marika. Dar noi chiar vrem să fim o familie.

Simt lacrimi în ochi. Mi-e dor de vremurile când eram toți împreună și nu existau astfel de probleme.

Până la urmă decid să nu vând încă apartamentul. Le spun copiilor că mai am nevoie de timp.

— Poate că nu sunt încă pregătită să renunț la tot ce am construit o viață întreagă…

Petru pleacă supărat. Ana mă îmbrățișează strâns.

Rămân singură în apartament și privesc pe geam luminile orașului. Mă întreb: oare ce e mai important — siguranța materială sau liniștea sufletească? Oare dragostea de mamă trebuie să fie mereu sacrificiu?

Voi ce ați face în locul meu? Ați avea curajul să renunțați la tot pentru copiii voștri sau ați păstra ceva doar pentru voi?