Între două lumi: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Dacă te întorci la el, Ana, să nu te mai întorci niciodată la mine!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburul de la ceai se amesteca cu mirosul de lacrimi. Ana stătea în picioare, cu mâinile tremurânde pe spătarul scaunului, ochii ei mari, negri, plini de o durere pe care nu o mai văzusem niciodată.
— Mamă, nu înțelegi… Nu e atât de simplu.
— Ba da, Ana! E simplu! Ori rămâi aici, ori te întorci la el și uiți că ai avut vreodată o mamă!
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să-i spun așa ceva fiicei mele. Dar după tot ce am văzut și am auzit în ultimii ani, după toate vânătăile ascunse sub mâneci lungi și toate serile când plângea încet în camera ei de copil, nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu martora propriei mele neputințe.

Ana s-a așezat încet pe scaun, cu privirea pierdută. Am simțit un nod în gât, dar m-am forțat să rămân tare. În mintea mea răsunau toate nopțile când venea acasă târziu, cu ochii roșii și obrajii umflați. Toate minciunile spuse la telefon: „M-am împiedicat”, „Am căzut pe scări”, „Nu e nimic grav”. Știam adevărul. Toată lumea știa. Dar nimeni nu făcea nimic. Nici măcar eu.

— Mamă, el s-a schimbat… A zis că merge la terapie… Că nu va mai ridica niciodată mâna la mine…

Am izbucnit în râs. Un râs amar, care m-a durut fizic.

— Și tu chiar îl crezi? După tot ce ți-a făcut? După ce te-a umilit în fața copilului vostru? După ce ai ajuns la spital cu coaste rupte?

Ana a început să plângă. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji, dar nu spunea nimic. Știam că e prinsă între două lumi: lumea în care era soția lui Vlad și lumea în care era fiica mea. Și eu eram prinsă între două roluri: mama care vrea să-și salveze copilul și femeia care nu mai poate suporta să-și vadă fiica distrusă.

— Maria, las-o să decidă singură! a strigat tata din camera alăturată. Dar el nu știa totul. El nu văzuse mesajele amenințătoare pe care Vlad i le trimitea Anei noaptea. El nu auzise țipetele din telefon când Ana încerca să-l liniștească pe Vlad ca să nu trezească fetița lor, Ilinca.

— Nu pot, tata! Nu pot să o las să se întoarcă acolo! Dacă i se întâmplă ceva? Dacă într-o zi nu mai vine acasă?

Ana s-a ridicat brusc.

— Mamă, eu îl iubesc! E tatăl Ilincăi! Nu pot să-l las așa… Poate chiar se schimbă…

— Oamenii ca el nu se schimbă, Ana! Am văzut prea multe cazuri la știri… Femei moarte pentru că au crezut că bărbații lor se schimbă!

A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești. M-am gândit la mama mea, cum mă certa când eram mică pentru orice greșeală. Juram că eu n-o să-mi tratez niciodată copilul așa. Dar uite-mă acum, punând-o pe Ana să aleagă între mine și soțul ei.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ana împachetându-și hainele. Ilinca dormea încă în camera micuță cu tapet cu fluturași.

— Pleci?

— Da, mamă… Nu pot trăi fără Ilinca și fără Vlad… Poate ai dreptate, dar trebuie să încerc încă o dată…

Am simțit cum mi se rupe inima. Am vrut să o opresc, să o iau în brațe și să-i spun că orice ar face, o voi iubi mereu. Dar m-am abținut. Am rămas nemișcată lângă ușă.

— Să nu te mai întorci dacă te rănește iar! i-am spus cu voce stinsă.

A plecat fără să se uite înapoi.

Au trecut luni de atunci. Niciun telefon, niciun mesaj. Doar poze cu Ilinca pe Facebook, mereu zâmbitoare, mereu perfect coafată. Dar eu știam că zâmbetele acelea ascund altceva.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un telefon de la un număr necunoscut.

— Mamă… sunt eu…

Vocea Anei era slabă, abia șoptită.

— Ana! Ce s-a întâmplat?

— Pot să vin acasă?

Am simțit cum mi se încălzește sufletul și cum mi se frânge inima în același timp.

— Da… vino acasă…

Când a intrat pe ușă, Ana era doar o umbră a fetei mele de altădată. Am îmbrățișat-o strâns și am plâns împreună până dimineața.

Acum stăm amândouă la aceeași masă unde ne-am certat ultima dată. Încercăm să ne reconstruim viețile din bucățile rămase.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria unei mame și unde începe dreptul la propria liniște? Oare am făcut bine punând-o pe Ana să aleagă? Sau am pierdut-o pentru totdeauna?

Poate că uneori iubirea adevărată înseamnă să lași omul drag să cadă ca să poată învăța să se ridice singur… Dar oare câte mame ar putea trăi cu vina asta?