Între două uși: Povestea unei surori uitate

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să văd cum te pierzi pentru ei! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătăria prea mare și prea rece a casei noastre. Mama s-a oprit din spălatul vaselor, cu mâinile în apă și ochii umezi. Sora mea, Irina, a ridicat privirea din telefon, iar soțul ei, Radu, a oftat teatral, ca și cum ar fi asistat la o piesă pe care o văzuse deja de prea multe ori.

Adevărul e că nu mai știam cine sunt în propria familie. După ce bunica s-a stins, mama a rămas singură în casa noastră cu patru camere, iar liniștea aceea apăsătoare a început să o roadă pe dinăuntru. Irina, mereu răsfățata familiei, a venit cu ideea să se mute împreună cu soțul ei la mama. „Să nu fie singură”, a spus ea, dar eu știam că nu voia decât să scape de chirie și să aibă cine să-i gătească și să-i spele hainele.

La început am încercat să mă bucur pentru ele. Poate că mama chiar avea nevoie de companie. Dar foarte repede lucrurile au scăpat de sub control. Mama trăia doar pentru Irina și Radu. Le făcea cumpărăturile, le pregătea mâncarea preferată, le spăla rufele și chiar le lăsa bani pe masă „pentru orice eventualitate”. Eu? Eram invitată la masă doar când aveau nevoie de ceva de la mine sau când trebuia să fiu martor la vreo ceartă dintre ei.

— Nu e treaba ta cum îmi ajut copiii! mi-a spus mama într-o zi, când am încercat să-i explic că Irina profită de ea.

— Dar nu vezi că nu fac nimic? Nici măcar nu-și caută de muncă! Tu le plătești totul!

— Lasă-i în pace! Sunt tineri, au nevoie de timp să se pună pe picioare.

Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. Radu stătea toată ziua la calculator, jucându-se sau uitându-se la seriale. Irina ieșea cu prietenele sau dormea până târziu. Mama se transforma încet-încet într-o umbră: obosită, cu cearcăne adânci și mâinile crăpate de la atâta muncă.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. Încerca să ascundă lacrimile, dar vocea i se frângea.

— Nu mai pot… Nu mai pot… Dar ce să fac? Dacă îi dau afară, unde se duc? Dacă rămân singură?

Am simțit atunci un amestec de furie și milă. Mi-am dat seama că nu doar Irina și Radu profitau de mama, ci și mama profita de prezența lor ca să-și umple golul lăsat de bunica. Era un cerc vicios din care nimeni nu voia sau nu putea să iasă.

Am încercat să vorbesc cu Irina.

— Irina, nu vezi că mama nu mai rezistă? Poate ar trebui să vă mutați sau măcar să contribuiți cu ceva la cheltuieli.

— Ce ai, măi, soră? De ce ești mereu împotriva mea? Dacă mama vrea să ne ajute, care e problema ta?

— Problema mea e că o distrugeți încet-încet!

Radu a râs ironic:

— Las-o, Irina. Ea mereu a fost geloasă pe tine.

M-am simțit ca un intrus în propria familie. Orice încercare de a pune lucrurile în ordine era interpretată ca un atac sau ca o dovadă de invidie. Mama mă certa că nu sunt „înțelegătoare”, Irina mă acuza că vreau să o dau afară din casă, iar Radu nici măcar nu mă lua în serios.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun mamei adevărul:

— Mamă, dacă nu faci ceva acum, o să te pierzi pe tine însăți. Și atunci nici Irina, nici eu n-o să mai avem pe cine salva.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns:

— Mi-e frică… Mi-e frică să fiu singură…

Am luat-o de mână și am dus-o la psiholog. A fost greu, dar după câteva ședințe a început să vadă lucrurile altfel. A avut curajul să le spună Irinei și lui Radu că trebuie să-și găsească un loc al lor și să devină independenți. Au fost scandaluri, lacrimi și reproșuri. S-au mutat cu greu după câteva luni, iar mama a rămas singură — dar pentru prima dată după mult timp părea liniștită.

Eu am rămas cu întrebarea: oare am făcut bine? Oare e corect să intervii în viața celor dragi chiar dacă asta înseamnă să le provoci suferință pe moment? Sau uneori dragostea adevărată înseamnă tocmai să-i lași pe ceilalți să sufere ca să poată crește?