Între două uși: Povestea unei surori uitate

— Irina, nu începe iar! Apartamentul acela e închiriat și așa rămâne, ai auzit? vocea mamei răsuna aspru din bucătărie, printre aburii de ciorbă și mirosul de ceapă prăjită. Mă uitam la ea, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Dar mamă, e și al meu! De ce Vlad poate să stea singur și eu nu? De ce trebuie să stau aici sau să dau bani pe chirie la străini?

Mama a oftat, s-a șters pe mâini de șorț și s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o fetiță răsfățată.

— Vlad are nevoie de liniște. Știi că nu-i merge bine cu serviciul. Tu ai un job stabil, poți să-ți permiți să stai cu noi sau să-ți găsești altceva. Nu mai insista!

Așa începea fiecare discuție despre apartamentul moștenit de la bunica. Un apartament cu două camere, luminos, aproape de metrou, pe care îl vedeam doar când mergeam să iau chiria de la chiriași — bani pe care mama îi administra „pentru familie”.

Vlad era cu patru ani mai mare decât mine și mereu a avut parte de o protecție specială. Când a rămas fără job după ce firma la care lucra s-a închis, mama l-a mutat imediat în apartamentul nostru din Drumul Taberei. Eu? Eu am rămas să împart camera copilăriei cu părinții, să-mi ascund frustrările sub perna veche și să mă prefac că nu mă doare.

Într-o seară, după ce am venit târziu de la birou, l-am găsit pe Vlad în bucătărie. Avea ochii roșii și tremura ușor.

— Irina… ai ceva bani să-mi împrumuți? Nu știu cum să-i spun mamei că nu mai am nici pentru întreținere…

M-am uitat la el lung. Îl iubesc pe Vlad, dar simțeam cum se adună în mine o furie mocnită.

— Vlad, tu știi că apartamentul ăla e și al meu? Știi că eu plătesc chirie la niște străini ca să nu mă sufoc aici? Tu ai măcar idee cât mă costă?

A dat din umeri, rușinat.

— Știu… dar mama zice că tu te descurci mai bine. Eu… nu știu ce să fac.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am gândit la toate momentele în care am fost „fata bună”, cea care nu cere nimic, care tace și ajută. La Crăciunuri când Vlad primea cadouri scumpe și eu primeam o carte. La serile când mama îmi spunea „lasă-l pe Vlad, el are nevoie”.

A doua zi am decis să vorbesc cu tata. El era mereu mai tăcut, dar știam că mă ascultă.

— Tată… nu mi se pare corect. Apartamentul e și al meu. Vreau să mă mut acolo sau măcar să primesc partea mea din chirie. Nu mai pot așa.

Tata a oftat adânc.

— Irina, știu că nu e drept. Dar mama ta… ea crede că-l ajută pe Vlad. Poate ar trebui să vorbim toți trei.

Am încercat. Discuția s-a transformat rapid într-o ceartă. Mama plângea, Vlad tăcea cu capul plecat, iar eu simțeam că mă sufoc.

— Nu vreau să vă certați din cauza mea! a izbucnit Vlad la un moment dat. Dacă trebuie, mă mut înapoi acasă…

Mama a început să țipe:

— Nu! Tu ai nevoie de spațiu! Irina poate sta aici, e fată, nu-i trebuie atâta independență!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am ieșit trântind ușa și am mers ore întregi prin orașul rece de noiembrie. M-am întrebat dacă vreodată voi fi văzută ca un om întreg sau voi rămâne mereu „fata care se descurcă”.

În zilele următoare am început să caut avocați. Am citit despre drepturile succesorale, am vorbit cu prieteni care trecuseră prin situații similare. Am realizat că nu sunt singura — atâtea fete din România cresc cu ideea că băiatul trebuie ajutat mai mult, că el e „stâlpul casei”, iar ele trebuie doar să accepte.

Când i-am spus mamei că vreau să-mi revendic partea legal, a început să plângă:

— Cum poți să faci asta familiei tale? Pentru niște bani?

Nu era vorba despre bani. Era vorba despre dreptate, despre respect, despre faptul că vreau să fiu văzută și auzită.

Vlad a venit la mine într-o seară:

— Irina… îmi pare rău pentru tot. Dacă vrei, putem vinde apartamentul și împărțim banii.

L-am privit lung. Nu voiam banii. Voia doar ca familia mea să mă vadă ca pe un adult cu nevoi proprii.

Până la urmă am decis să mă mut singură cu chirie, dar am pus condiția ca banii din chiria apartamentului meu să-mi revină mie. Mama a acceptat greu, dar n-a avut de ales.

Acum stau într-o garsonieră mică, dar e a mea. Încă mă doare nedreptatea din familie și încă mă întreb dacă voi reuși vreodată să schimb ceva sau dacă voi rămâne mereu „fata care se descurcă”.

Oare câte fete ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi trebuie să lupte pentru dreptul de a fi văzute? Voi ce ați face în locul meu?