Între Dragoste și Limite: Lupta Mea cu Soacra în Timpul Sarcinii

— Nu așa se face, Sandra! Nu vezi că nu ții copilul cum trebuie? vocea Elenei, soacra mea, răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar privirea lui Radu, soțul meu, se furișează spre mine, plină de neputință. E a treia oară azi când Elena îmi spune că nu sunt în stare să fiu mamă. Sunt însărcinată în luna a șaptea și fiecare zi e o luptă între dorința de liniște și avalanșa de critici care mă sufocă.

M-am mutat cu Radu în casa părinților lui după ce am aflat că sunt însărcinată. Era mai ieftin, ne gândeam că vom economisi pentru copil. Dar nimic nu m-a pregătit pentru invazia Elenei în fiecare aspect al vieții mele. Dimineața mă trezește cu sfaturi despre ce să mănânc, la prânz îmi critică hainele, iar seara îmi spune că nu am voie să citesc prea mult, „că-i rău pentru copil”.

— Mamă, las-o puțin! îi spune Radu într-o zi, încercând să mă apere.
— Dacă nu-i spun eu, cine să-i spună? Vrei să pățească ceva copilul?

Mă simt ca o străină în propria viață. Îmi doresc să mă bucur de sarcină, dar tot ce simt e anxietate. Îmi sun mama la telefon și plâng în șoaptă:

— Nu mai pot, mamă. Parcă nu mai sunt eu.
— Sandra, trebuie să-i spui ce simți. Nu poți să lași lucrurile așa.

Dar cum să-i spun? Elena are o voce care nu acceptă răspunsuri. Într-o seară, după ce Radu pleacă la serviciu de noapte, Elena intră în camera noastră fără să bată.

— Ce faci? Dormi deja? N-ai spălat vasele!

Îmi vine să țip. Mă ridic încet din pat, cu burta grea, și spăl vasele printre lacrimi. Mă gândesc la copilul din mine și la promisiunea pe care mi-am făcut-o: că o să-l cresc într-un mediu plin de iubire, nu de frică.

Într-o duminică, la masa în familie, Elena începe iar:

— Pe vremea mea, femeile nu stăteau cu burta la soare! Munceau până în ultima zi!

Tatăl lui Radu oftează și dă din cap. Simt cum toți ochii sunt pe mine. Radu îmi strânge mâna sub masă.

— Sandra are nevoie de odihnă, mamă. Așa i-a zis doctorul.
— Doctorii ăștia tineri! Ce știu ei? Eu am crescut doi copii fără atâtea mofturi!

După masă, mă retrag pe balcon. Privesc cerul și mă întreb dacă am greșit undeva. De ce nu pot fi suficientă pentru ea? De ce nu mă simt acasă?

Într-o zi, primesc un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Ioana:

„Hai la mine la o cafea. Trebuie să ieși din casă!”

Îi spun Elenei că plec puțin.

— Și cine gătește azi? Cine spală rufele?
— O să fac eu când mă întorc.
— Așa începe! Azi pleci la cafea, mâine la baruri!

Mă uit la ea și simt cum ceva se rupe în mine. Pentru prima dată îi răspund:

— Sunt însărcinată, nu bolnavă! Am nevoie să respir!

Se uită la mine șocată, ca și cum n-ar fi crezut că pot vorbi așa. Plec fără să mai spun nimic.

La Ioana plâng tot ce n-am plâns acasă.

— Sandra, trebuie să-ți găsești curajul să pui limite. Altfel o să te pierzi pe tine.

Cuvintele ei mă urmăresc zile întregi. Încep să citesc despre limite sănătoase, despre cum să-ți aperi spațiul personal. Încerc să vorbesc cu Radu:

— Nu mai pot așa. Trebuie să facem ceva.
— Știu… Dar e mama… Nu vreau scandal.
— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta?

Într-o seară, când Elena începe iar cu reproșurile, mă ridic și spun:

— Elena, te rog frumos să nu mai intri peste mine în cameră fără să bați. Am nevoie de intimitate.

Se uită la mine ca la o nebună.

— Cum vorbești tu cu mine? În casa mea?
— Și eu locuiesc aici acum. Și eu am dreptul la respect.

Radu intervine:

— Mama, Sandra are dreptate. Trebuie să ne respecți spațiul.

Elena pleacă trântind ușa. Plâng din nou, dar de data asta e un plâns eliberator. Pentru prima dată simt că am făcut ceva pentru mine.

Zilele următoare sunt reci între noi. Elena nu-mi mai vorbește decât strictul necesar. Dar simt că respir altfel. Radu începe să caute apartamente de închiriat.

Când vine ziua nașterii, Elena vine la spital cu flori și lacrimi în ochi:

— Iartă-mă dacă am fost prea dură… Am vrut doar să vă fie bine.

O îmbrățișez și simt că poate există speranță pentru noi.

Acum, când îmi țin copilul în brațe și privesc spre viitor, mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Poate că e timpul să vorbim deschis despre limitele dintre generații și despre dreptul fiecărei femei la liniște și respect.