Între Dragoste și Pierdere: Povestea mea, Irina

— De ce Rareș și nu eu, mamă? am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mama tăia legumele pentru ciorbă. Mirosea a ceapă prăjită și a supă fierbinte, dar în aer plutea ceva mult mai greu: răceala dintre noi.

Mama nici măcar nu s-a întors spre mine. — Nu începe iar, Irina. Rareș e mai mic, are nevoie de mine. Tu ești mare deja.

Aveam doisprezece ani atunci, iar Rareș abia împlinise opt. Dar nu era vorba doar de vârstă. Era vorba de felul în care mama îi zâmbea lui, cum îi mângâia părul când adormea pe canapea, cum îi aducea mereu dulciuri de la serviciu. Eu primeam doar instrucțiuni: „Spală vasele”, „Ajută-l pe Rareș la teme”, „Nu te mai plânge”.

Tata era mai mult absent decât prezent. Lucra la o firmă de construcții din București și venea acasă doar în weekenduri. Când era acolo, încerca să echilibreze lucrurile, dar nu reușea decât să adâncească prăpastia dintre mine și mama.

— Las-o și pe Irina să vorbească, îi spunea el mamei la masă.
— Are tot timpul din lume să vorbească. Rareș are nevoie de atenție acum, răspundea ea, fără să mă privească.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu mama, m-am încuiat în camera mea și am început să scriu într-un caiet vechi. Am umplut pagini întregi cu gânduri pe care nu le puteam rosti cu voce tare: „De ce nu mă vezi? De ce nu mă iubești la fel? Ce am făcut greșit?”

La școală eram o elevă bună, dar niciodată nu primeam laudele pe care le primea Rareș pentru orice desen stângaci sau poezie învățată pe de rost. Într-o zi, am venit acasă cu premiul întâi la olimpiada de română. Am intrat val-vârtej în bucătărie, cu diploma în mână.

— Mamă, am luat premiul întâi!

Ea s-a uitat scurt la mine, apoi la Rareș care plângea că nu găsea telecomanda.
— Foarte bine, Irina. Ajută-l pe Rareș să-și găsească telecomanda, te rog.

Am simțit cum ceva se rupe în mine atunci. Am început să mă retrag tot mai mult în mine însămi. Seara stăteam cu orele pe balcon, privind luminile blocurilor din cartierul nostru din Ploiești și întrebându-mă dacă cineva ar observa dacă aș dispărea.

Într-o noapte, tata a venit la mine în cameră. M-a găsit plângând în pernă.
— Ce s-a întâmplat, puiule?
— Nimic… Nu contează.
— Ba contează. Spune-mi.

I-am spus totul: despre cum mă simt invizibilă, despre cât de mult doare să vezi că fratele tău primește toată dragostea pe care tu o cauți cu disperare.

Tata a oftat adânc.
— Știu că nu e ușor. Și eu am simțit asta când eram mic. Dar trebuie să vorbești cu mama ta. Să-i spui ce simți.

Am încercat. Într-o dimineață, când Rareș era la școală și tata plecat deja la muncă, am prins-o pe mama în bucătărie.
— Mamă… putem vorbi?
Ea a ridicat din sprâncene, vizibil iritată.
— Ce s-a mai întâmplat?
— Simt că nu mă iubești la fel ca pe Rareș. Că nu contez pentru tine…

A tăcut câteva secunde. Apoi a început să râdă scurt și amar.
— Nu mai dramatiza, Irina! Toți copiii cred asta la un moment dat. Ești fată mare acum, nu te mai purta ca un copil mic!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am ieșit din bucătărie fără să spun nimic. Din ziua aceea, am încetat să mai cer atenție sau dragoste. M-am refugiat în cărți și în scrisori pe care nu le-am trimis niciodată.

Anii au trecut. Rareș a crescut și el și a început să-și ceară independența. Mama a rămas blocată în rolul de mamă-protector pentru el, iar eu am plecat la facultate la Cluj imediat ce am avut ocazia. Am sperat că distanța va vindeca rănile, dar dorul de acasă era mereu amestecat cu resentimente.

Într-o iarnă, tata s-a îmbolnăvit grav. Am venit acasă și am găsit-o pe mama plângând în bucătărie — pentru prima dată o vedeam atât de vulnerabilă.
— Irina… nu știu ce să fac fără el…

Atunci am simțit un val de compasiune pentru ea. Poate că nici ea nu primise vreodată dragostea de care avea nevoie și nu știa cum să o ofere egal copiilor ei.

După moartea tatălui meu, am încercat să reconstruiesc relația cu mama. Nu a fost ușor — încă mai simțeam acea durere surdă când îl vedeam pe Rareș tratat ca un copil special chiar și la douăzeci de ani.

Într-o seară târzie, după ce Rareș plecase la prietena lui și mama spăla vasele în tăcere, am întrebat-o:
— Mamă… tu ai fost vreodată fericită?
Ea s-a oprit din spălat și m-a privit lung.
— Nu știu… Poate că nu am știut niciodată cum să fiu mamă pentru doi copii diferiți…

Am plâns împreună atunci — pentru tot ce fusese nespus între noi ani de zile.

Astăzi încă port urmele acelor ani de neglijare și dorință neîmplinită de recunoaștere. Dar încerc să iert și să merg mai departe. M-am întrebat mereu: oare câți copii trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte mame își dau seama cât rău pot face fără să vrea? Poate că povestea mea va ajuta pe cineva să vorbească înainte ca tăcerea să devină prea grea.