Între Moloz și Amintiri: O Primăvară la Răscruce

— Ioana, nu pune mâna pe cutia aia! vocea lui Radu a spart liniștea dimineții ca o piatră aruncată într-un geam.

M-am oprit cu mâinile în aer, cutia prăfuită atârnând între mine și raftul plin ochi din garaj. Era a treia oară când încercam să facem curat, dar de fiecare dată ajungeam la același impas: el refuza să arunce ceva, eu simțeam că mă sufoc printre grămezile de „comori” inutile.

— Radu, e doar o cutie cu reviste vechi din 2002. Nici măcar nu le-ai mai deschis de atunci!

— Nu înțelegi! Sunt importante pentru mine. Poate o să am nevoie de ele cândva.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era mereu același refren. Oare chiar nu vedea că spațiul nostru devenise un depozit de amintiri prăfuite? Că nu mai aveam loc să respirăm?

— Și ce facem, Radu? Ținem totul până nu mai avem loc nici să intrăm în casă?

A tăcut. L-am văzut cum își strânge pumnii, cum privirea i se încețoșează. Știam că nu e doar despre reviste sau cutii. Era despre tata lui, care plecase fără să spună nimic, lăsându-l pe el să adune tot ce rămăsese. Era despre frica lui de a pierde, de a rămâne fără nimic.

Am oftat și am lăsat cutia jos. M-am uitat la el, încercând să găsesc cuvintele potrivite.

— Radu, eu nu vreau să arunc ce contează pentru tine. Dar nici nu pot trăi așa. Simt că mă pierd printre toate lucrurile astea.

A dat din cap, dar ochii îi erau goi. A ieșit din garaj fără să spună nimic. Am rămas singură, cu praful și tăcerea apăsătoare.

Seara, când am intrat în casă, am găsit un bilet pe masă: „M-am dus la mama. Am nevoie de timp.”

Mi s-a tăiat respirația. Nu era prima dată când fugea la mama lui când lucrurile deveneau grele, dar acum simțeam că ceva s-a rupt definitiv. Am stat pe canapea ore întregi, încercând să-mi dau seama unde am greșit. Poate că am fost prea dură. Poate că nu am avut răbdare. Sau poate că el nu va putea niciodată să renunțe la trecut.

A doua zi dimineață, m-a sunat mama lui Radu.

— Ioana, dragă, lasă-l puțin să-și revină. Știi cum e el…

— Știu, doamnă Maria. Dar și eu am nevoie de spațiu. Nu pot trăi într-un muzeu al trecutului.

A oftat și ea.

— Tatăl lui era la fel. Niciodată nu a știut să lase lucrurile să plece…

Am închis telefonul cu un gust amar. Parcă eram prinsă într-un cerc vicios din care nu puteam ieși.

Au trecut trei zile fără niciun semn de la Radu. În fiecare seară mă uitam la patul gol și mă întrebam dacă mai are rost să lupt pentru noi. Prietena mea cea mai bună, Simona, a venit într-o seară cu o sticlă de vin.

— Ioana, trebuie să vorbiți deschis. Nu poți să te sacrifici la nesfârșit pentru cineva care nu vrea să se schimbe.

— Dar dacă nu poate? Dacă pentru el e o boală?

Simona m-a privit lung.

— Atunci trebuie să decideți împreună ce faceți mai departe. Nu poți trăi mereu cu frica asta.

Avea dreptate. În noaptea aceea i-am scris lui Radu un mesaj lung. I-am spus tot ce simt: frustrarea, neputința, dorința de a avea un cămin curat și liniștit. I-am spus că îl iubesc, dar că nu pot continua așa.

A doua zi s-a întors acasă. Avea ochii umflați și părea mai bătrân cu zece ani.

— Ioana… Nu știu dacă pot să mă schimb. Dar vreau să încerc pentru tine. Pentru noi.

L-am îmbrățișat și am plâns amândoi mult timp. Am decis să mergem împreună la terapie. Nu a fost ușor — fiecare cutie aruncată era o luptă cu demonii lui, fiecare discuție era ca o operație pe cord deschis.

Au trecut luni de atunci. Garajul e încă plin pe jumătate, dar acum avem reguli clare: ce nu folosim într-un an, donăm sau aruncăm. Nu e perfect, dar e un început.

Uneori mă întreb dacă dragostea chiar poate vindeca totul sau dacă unele răni sunt prea adânci ca să se vindece vreodată complet.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cât de mult ați putea sacrifica pentru omul pe care îl iubiți?