Între Rugăciune și Durere: Povestea Unei Alegeri Imposibile

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să trăiesc așa, între spitale și rugăciuni! strigă Mihai, trântind ușa de la bucătărie. M-am oprit din amestecat ceaiul pentru mama și am simțit cum inima mi se strânge. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei era spartă doar de tusea seacă a mamei din camera alăturată.

Mihai nu fusese niciodată un om rău. Dar de când mama s-a îmbolnăvit, parcă totul în jurul nostru se prăbușea. El voia liniște, eu voiam să o salvez pe mama. Între noi creștea un zid rece, făcut din reproșuri și tăceri apăsătoare.

— Maria, nu vezi că ne pierdem viața? Mereu la spital, mereu cu medicamentele în mână… Nu mai suntem noi! Nu mai suntem o familie!

Am încercat să-i răspund, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Cum să-i explic că nu pot să-mi las mama singură? Că fiecare zi fără ea ar fi ca o rană deschisă?

Mama era tot ce aveam. Tata murise când eram mică, iar fratele meu, Radu, plecase la muncă în Italia și nu mai dădea niciun semn. Eu rămăsesem aici, în apartamentul nostru mic din Ploiești, cu grija unei femei care mă crescuse cu atâta dragoste.

În acea noapte, după ce Mihai a plecat trântind ușa, m-am așezat lângă patul mamei. Avea ochii închiși și respira greu. Am luat-o de mână și am început să mă rog. Nu știu cât am stat așa, dar la un moment dat am simțit că nu mai sunt singură. Parcă cineva îmi șoptea că trebuie să am răbdare.

A doua zi dimineață, Mihai nu era acasă. Pe masă lăsase un bilet: „M-am dus la ai mei. Am nevoie de timp.” Am simțit cum mă prăbușesc. Eram singură cu mama bolnavă, fără bani suficienți pentru medicamente și cu sufletul sfâșiat între două iubiri: cea pentru mama și cea pentru soț.

Au urmat zile grele. Mergeam la muncă la supermarket dimineața, iar după-amiaza alergam între farmacie și casă. Mama se stingea încet, iar eu mă agățam de fiecare clipă cu ea ca de un colac de salvare.

Într-o seară, când credeam că nu mai pot, am primit un telefon de la Radu. Vocea lui era stinsă:

— Maria… am auzit de la vecini că mama e rău. Îmi pare rău că n-am sunat mai des…

— Nu-i nimic, Radu. Dar dacă poți… vino acasă. Nu știu cât timp mai avem.

A doua zi, Radu a venit. L-am găsit plângând lângă patul mamei. Pentru prima dată după mulți ani, ne-am îmbrățișat fără să spunem nimic. Era prea multă durere între noi ca să mai conteze vechile supărări.

Mihai însă nu dădea niciun semn. Îl sunam în fiecare seară, îi trimiteam mesaje, dar răspunsul era mereu același: tăcere.

Într-o duminică dimineață, preotul din cartier a venit să o împărtășească pe mama. După ce a plecat, mama m-a chemat lângă ea:

— Maria… să nu te superi pe Mihai. Știu că îi e greu. Dar tu trebuie să fii puternică. Să nu-ți pierzi credința.

Am plâns atunci ca un copil. Mama avea dreptate: credința era tot ce-mi rămânea.

Când mama s-a stins, am simțit că o parte din mine moare odată cu ea. Radu a rămas câteva zile, apoi s-a întors în Italia. Eu am rămas singură în apartament, cu amintirile și cu o liniște apăsătoare.

După înmormântare, Mihai s-a întors acasă. Era schimbat: obosit, cu ochii roșii.

— Iartă-mă, Maria… N-am știut cum să te ajut. M-am simțit neputincios și am fugit…

L-am privit mult timp fără să spun nimic. În sufletul meu era încă durere, dar și o dorință de a merge mai departe.

— Știi ce m-a ținut în picioare? l-am întrebat încet. Credința că Dumnezeu nu mă lasă singură. Și dragostea pentru voi…

Au trecut luni până când am reușit să iert cu adevărat. Am început să merg la biserică mai des, să mă rog pentru liniște și pentru puterea de a iubi din nou.

Astăzi, când privesc în urmă, știu că nu aș fi reușit fără credință și fără rugăciune. Am învățat că familia nu e perfectă și că uneori cei dragi ne rănesc fără să vrea. Dar tot ei sunt cei care ne ajută să ne ridicăm.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de alegeri imposibile? Cum găsim puterea să mergem mai departe când totul pare pierdut? Poate că răspunsul stă chiar în inima noastră…