Între Rugăciune și Regrete: Povestea Unei Alegeri Dureroase

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea fratelui meu, Sorin, răsuna prin bucătăria mică, spartă doar de ticăitul ceasului de pe perete. Era trecut de miezul nopții, iar mama, întinsă pe canapea, respira greu, cu ochii pierduți pe tavan. Mirosea a ceai de tei și a neliniște.

M-am uitat la Sorin, cu ochii roșii de oboseală și mâinile tremurânde. — Ce vrei să facem? Să o ducem la un cămin? Tu chiar poți să faci asta?

El a izbucnit: — Tu crezi că eu vreau? Dar nu vezi că ne distrugem viețile? Soția mea amenință că pleacă, copiii nu mă mai văd cu zilele. Tu ai rămas fără serviciu din cauza ei! Și mama… mama nici nu ne mai recunoaște uneori!

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Mama fusese totul pentru noi. După ce tata a murit într-un accident stupid de mașină, ea ne-a crescut singură, cu palmele crăpate de muncă și sufletul plin de dragoste. Acum, boala asta nemiloasă — Alzheimer — o transformase într-o umbră a femeii care fusese odată.

— Nu pot să o las acolo, Sorin. Nu pot… — am șoptit, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

El a oftat adânc și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu mama și cu gândurile mele. În liniștea aceea apăsătoare, am îngenuncheat lângă patul ei și am început să mă rog. Nu mai făcusem asta din copilărie, dar acum nu mai aveam altceva. „Doamne, dă-mi putere să fac ce trebuie… Arată-mi calea.”

Zilele au trecut greu. Mama avea momente când mă privea și zâmbea ca altădată, apoi brusc mă întreba cine sunt. Uneori plângea ca un copil, alteori râdea fără motiv. Eu și Sorin ne certam tot mai des. El insista să o ducem la un cămin privat din oraș — „E curat, are doctori, nu e ca pe vremuri!” — dar eu nu puteam să accept gândul că o abandonez.

Într-o seară, după ce am schimbat-o pe mama și i-am dat medicamentele, am ieșit pe balconul îngust al apartamentului nostru din Drumul Taberei. Am privit luminile blocurilor și am simțit cum mă apasă singurătatea. Telefonul a sunat — era preotul parohiei noastre, părintele Ilie.

— Maria, am auzit că treci printr-o perioadă grea. Vrei să stăm de vorbă?

Am izbucnit în plâns. — Nu știu ce să fac, părinte… Mi-e frică să nu greșesc.

El mi-a spus cu blândețe: — Uneori, iubirea înseamnă să accepți ajutorul altora. Să nu te învinovățești dacă nu poți duce totul singură.

Am închis telefonul cu inima puțin mai ușoară. În noaptea aceea am visat-o pe mama tânără, râzând la masa din bucătăria veche a bunicilor. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să iau o decizie.

A doua zi i-am spus lui Sorin: — Hai să mergem să vedem căminul acela împreună. Nu promit nimic, dar vreau să știu cum arată.

Am intrat într-o clădire curată, cu miros de flori proaspete și voci liniștite. O infirmieră ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze și ne-a arătat camerele. Am văzut bătrâni care jucau table sau citeau ziarele la soare. Dar am văzut și priviri pierdute, mâini tremurânde care căutau ceva ce nu mai găseau niciodată.

Când am ajuns acasă, m-am așezat lângă mama și i-am luat mâna în a mea.

— Mamă… dacă ai putea să vorbești cu mine acum, ce mi-ai spune? Să te las aici cu mine, sau să mergi acolo unde poate cineva are mai multă grijă de tine?

Ea m-a privit lung, apoi a zâmbit vag și a murmurat: — Să nu fii tristă, fata mea…

Am simțit că mi se rupe sufletul. În noaptea aceea m-am rugat din nou. Am cerut iertare pentru gândurile mele negre și am cerut curaj.

În cele din urmă am decis împreună cu Sorin să o ducem pe mama la cămin. Am stat cu ea în fiecare zi la început, i-am adus poze de acasă, i-am citit din Biblia ei veche. Au fost zile când m-a recunoscut și mi-a spus „te iubesc”, dar au fost și zile când m-a întrebat cine sunt.

Vinovăția nu m-a părăsit niciodată cu adevărat. Dar credința m-a ajutat să merg mai departe. Am înțeles că uneori dragostea înseamnă să lași pe altcineva să ajute atunci când tu nu mai poți.

Acum stau pe banca din curtea căminului și privesc cum soarele apune peste oraș. O aud pe mama râzând undeva în spate și mă gândesc: oare am făcut ce trebuia? Oare Dumnezeu mă va ierta pentru această alegere? Voi ce ați fi făcut în locul meu?