Între vină și iubire: Povestea mutării tatălui meu la azil

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! Cum ai putut să-l duci pe tata la azil? Vocea fratelui meu, Vlad, răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mă uitam la el, cu mâinile tremurând pe cana de ceai, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Mama stătea în capătul mesei, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi.

— Nu am avut de ales, Vlad. Nu mai puteam singură. Tata nu mai știa cine sunt, nu mai putea merge, nu mai putea nici măcar să mănânce fără ajutor. Am încercat tot ce am putut acasă, dar… nu mai făceam față.

Vlad a trântit ușa dulapului și a ieșit din bucătărie, lăsându-mă cu mama și cu tăcerea apăsătoare. M-am ridicat încet și am privit pe fereastră spre strada pustie. Era decembrie, iar zăpada murdară se adunase în grămezi pe marginea trotuarului. În minte mi se derulau ultimele luni ca într-un film pe repede-înainte: tata căzând din nou în baie, tata uitând unde e ușa, tata plângând ca un copil când nu mă recunoștea.

Am crescut într-un apartament mic din Drumul Taberei, cu părinți muncitori și o copilărie plină de lipsuri, dar și de dragoste. Tata era stâlpul casei — mereu cu o glumă la îndemână, mereu gata să repare orice. Dar boala lui Alzheimer l-a transformat într-un străin. În ultimul an, nopțile mele au devenit un șir nesfârșit de treziri: ba să-l schimb, ba să-l liniștesc când se speria de umbrele din cameră.

— Irina, poate trebuia să mai încercăm… Poate găseam o femeie să stea cu el acasă, a șoptit mama, fără să mă privească.

— Am încercat, mamă! Ți-am spus — femeia aceea a plecat după două zile. Nu mai găsim pe nimeni dispus să stea cu el non-stop. Și tu nu mai poți, nici eu nu mai pot…

Am simțit cum mi se strânge inima. Oare chiar l-am abandonat? Oare am făcut ce era mai ușor pentru mine? Dar nu era ușor deloc. Fiecare vizită la azil era o rană nouă. Tata stătea pe un scaun lângă fereastră, privind absent la copacii goi din curte.

— Bună, tata! Sunt Irina… fiica ta.

Uneori mă privea lung, ca și cum încerca să-și amintească. Alteori îmi zâmbea vag sau își întorcea privirea spre televizorul care bâzâia mereu pe TVR 2.

— Ai venit să mă iei acasă? mă întreba uneori, iar întrebarea lui mă sfâșia.

— Nu încă, tata… Dar sunt aici cu tine.

Personalul azilului era amabil, dar mereu grăbit. Alte familii veneau rar sau deloc. Uneori îi vedeam pe bătrâni stând singuri ore întregi, privind în gol. Mă întrebam dacă tata simțea lipsa casei sau dacă boala îi furase deja toate amintirile.

Într-o seară, după o vizită grea, am primit un mesaj de la verișoara mea, Camelia: „Nu pot să cred că ai făcut asta cu nenea Ion! Toată lumea vorbește… Zic că l-ai aruncat ca pe un gunoi.” M-am prăbușit pe pat și am plâns în pernă până m-au durut ochii. De ce e atât de greu să faci ceea ce trebuie? De ce nimeni nu vede cât am luptat?

A doua zi m-am dus la serviciu cu ochii umflați. Colegii m-au întrebat dacă sunt bine. Am dat vina pe oboseală. Nimeni nu știa că nopțile mele erau pline de coșmaruri în care tata mă striga și eu nu puteam ajunge la el.

Sâmbătă dimineața am mers din nou la azil. L-am găsit pe tata dormind liniștit. Am stat lângă el și i-am ținut mâna. O asistentă tânără a intrat în cameră și mi-a zâmbit cald:

— Domnul Ion e mai liniștit de când veniți des. Se vede că îl iubiți mult.

Am simțit un nod în gât. Poate că nu eram un monstru. Poate că iubirea mea arată altfel acum — nu prin prezență zilnică acasă, ci prin grija de a-i oferi ce are nevoie.

Când am ieșit din azil, Vlad mă aștepta afară. Avea ochii roșii și părea mai obosit ca niciodată.

— Iartă-mă că am țipat la tine… Nu știu cum să gestionez tot ce simt. Mi-e dor de tata așa cum era înainte.

L-am îmbrățișat strâns.

— Și mie mi-e dor… Dar trebuie să-l iubim așa cum e acum.

Seara aceea am petrecut-o cu mama și Vlad, povestind despre tata — despre glumele lui proaste și despre cum ne certa când veneam târziu acasă. Am râs printre lacrimi și am simțit pentru prima dată că nu sunt singură.

Dar vinovăția nu dispare ușor. Încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Încă mă doare fiecare vorbă aruncată de rude sau vecini. Dar știu că l-am iubit pe tata suficient cât să-i ofer ce avea nevoie — chiar dacă asta a însemnat să-l las în grija altora.

Oare câți dintre noi judecăm fără să știm povestea din spate? Oare dragostea adevărată nu înseamnă uneori să renunți la tine pentru binele celuilalt? Voi ce ați fi făcut în locul meu?