Jocuri pe bani grei: Povestea unei alegeri între vină și iertare

— Mara, ce-ai făcut? De unde sunt toate astea? Am țipat fără să-mi dau seama, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul în mână și priveam lista interminabilă de tranzacții. 1.200 de lei. Atât dispăruseră din contul meu într-o singură săptămână. M-am uitat la Mara, care stătea cu ochii mari, speriată, în pijamalele cu unicorni. Nu știa ce să spună.

— Nu… nu știu, tati. Eu doar am vrut să iau niște diamante pentru pisicuța mea din joc… Așa scria acolo că pot să primesc mai multe haine pentru ea…

Am simțit cum mă sufoc. Mâinile îmi tremurau și inima îmi bătea nebunește. Cum de nu mi-am dat seama? Cum de am lăsat cardul salvat pe telefonul ei? M-am prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. În minte mi se derulau toate grijile: facturi neplătite, rate la bancă, salariul care abia ajunge de la o lună la alta.

— Radu, ce s-a întâmplat? a venit și Ana, soția mea, din bucătărie.

— Mara a cheltuit peste o mie de lei pe jocuri! Cardul meu… tot salariul pe două săptămâni s-a dus! am izbucnit.

Ana a rămas fără cuvinte. S-a uitat la Mara, apoi la mine. Am văzut în ochii ei aceeași teamă și neputință.

— Nu e vina ei… E vina noastră că nu am fost atenți. Trebuia să știm ce face pe telefon, a spus Ana încet.

Mara a început să plângă încet, cu sughițuri mici. M-am simțit ca ultimul om. Cum puteam să țip la ea? Era doar un copil. Dar banii… banii aceia erau munca mea, erau siguranța noastră.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe internet, căutând soluții: cum recuperezi banii cheltuiți pe jocuri online? Am scris emailuri la suportul platformei, am sunat la bancă. Răspunsurile au venit reci: „Ne pare rău, dar tranzacțiile au fost autorizate.”

A doua zi dimineață, Mara a venit la mine cu un desen: era ea și eu ținându-ne de mână, iar între noi era o inimă mare.

— Îmi pare rău, tati. Nu mai fac niciodată. Promit!

Am luat-o în brațe și am plâns amândoi. Nu știam dacă plâng de supărare sau de ușurare că încă o am lângă mine.

În zilele următoare, tensiunea din casă era tăioasă. Ana nu vorbea prea mult cu mine; cred că mă învinovățea că am lăsat cardul la îndemâna Marei. Eu mă învinovățeam că nu am fost un tată mai atent. Mara era tăcută, nu mai voia să se joace pe telefon.

La serviciu eram absent. Șeful m-a întrebat dacă am probleme acasă. Am dat din umeri. Cum să-i explic că fiica mea de opt ani a cheltuit salariul meu pe haine virtuale pentru o pisică digitală?

Într-o seară, după ce Mara a adormit, Ana mi-a spus:

— Radu, trebuie să vorbim cu ea serios despre bani și despre pericolele din online. Nu putem s-o ținem departe de tehnologie, dar trebuie să știe ce înseamnă responsabilitatea.

Am dat din cap. Avea dreptate. A doua zi am stat toți trei la masă și i-am explicat Marei ce înseamnă banii, cât de greu se câștigă și cât de ușor se pot pierde dacă nu suntem atenți.

— Dar eu nu știam că sunt bani adevărați… Eu credeam că e doar un joc…

— Știu, puiule, dar în lumea asta digitală totul costă ceva real. Trebuie să fim atenți la fiecare click.

Mara a ascultat cu ochii mari și a promis din nou că va fi atentă.

Am început să-i dau o mică alocație săptămânală și să o las să-și cumpere ceva mic din economiile ei: o carte de colorat sau o jucărie ieftină. Voiam să învețe valoarea banului.

Dar rana rămânea acolo: între mine și Ana era o tensiune mocnită. Ea mă acuza că nu sunt destul de prezent; eu simțeam că mă judecă prea aspru. Într-o seară ne-am certat urât:

— Tu niciodată nu ești aici când avem nevoie! Mereu ești cu gândul la serviciu sau la problemele tale!

— Și tu crezi că mie îmi e ușor? Crezi că nu mă doare ce s-a întâmplat? Crezi că nu mă simt vinovat?

Am plecat trântind ușa și m-am plimbat ore întregi prin cartier. M-am gândit la copilăria mea: la cât de greu era să obții ceva și cât de mult conta fiecare leu. Acum totul e la un click distanță pentru copiii noștri.

Într-un final am realizat că problema nu era doar lipsa banilor sau greșeala Marei. Era lipsa comunicării dintre noi ca familie. Fiecare trăia în lumea lui: eu în grijile mele financiare, Ana în frustrările ei, Mara în universul digital.

Am decis să schimbăm ceva: am stabilit o zi pe săptămână fără telefoane sau tablete — doar noi trei, jucând boardgames sau ieșind în parc. Am început să vorbim mai mult despre ce simțim, nu doar despre ce avem de făcut.

Banii nu i-am recuperat niciodată. Dar am câștigat ceva mai important: am învățat să fim mai atenți unii cu alții.

Uneori mă întreb: oare câți părinți trec prin asta fără să știe? Oare tehnologia ne apropie sau ne desparte? Voi cum ați reacționa dacă ați fi în locul meu?