Jumătate de casă pentru fratele vitreg: Povestea unei decizii care mi-a sfâșiat inima

— Nu pot să cred, tata! Cum să-i dai jumătate din casă lui Vlad? Nici măcar nu-l cunoști cu adevărat! am izbucnit, simțind cum îmi tremură vocea de furie și neputință.

Tata stătea la masa din bucătărie, cu mâinile împreunate, privindu-mă cu ochii aceia reci pe care îi avea doar când era hotărât să nu cedeze. Mama se retrăsese deja în dormitor, evitând orice discuție, ca de obicei. În aer plutea mirosul de cafea arsă și tensiunea care mă făcea să simt că nu mai pot respira.

— E fratele tău, Irina. Are dreptul la partea lui, a spus tata, fără să ridice privirea.

Fratele meu vitreg, Vlad, era rodul primei lui căsnicii. Îl văzusem de trei ori în viața mea: o dată la o înmormântare, o dată la o nuntă și o dată când a venit să-și ia niște acte. Nu am schimbat niciodată mai mult de două propoziții. Pentru mine era un străin, dar pentru tata era „fiul lui”.

Am crescut într-un apartament cu două camere dintr-un cartier gri din Ploiești. Tata a muncit toată viața la rafinărie, mama la o fabrică de confecții. Mi-au spus mereu că trebuie să fiu cea mai bună: la școală, la olimpiade, la orice. Am învățat pe brânci, am intrat la facultate în București, am avut burse și premii. Dar niciodată nu am simțit că e destul.

Acum, când am 32 de ani și încă stau cu chirie într-o garsonieră minusculă, tata îmi spune că jumătate din casa copilăriei mele va merge către cineva care nu a fost niciodată parte din viața noastră.

— Vlad nu a avut nimic de la mine până acum. E timpul să repar asta, a continuat tata, ca și cum ar fi vorbit despre o datorie la întreținere.

— Dar eu? Eu ce sunt? Eu nu contez? am întrebat aproape șoptit.

Tata a oftat și s-a ridicat de la masă. M-a privit pentru prima dată în ochi.

— Irina, tu ai avut tot ce ai vrut. Ai avut dragostea noastră, ai avut sprijin. Vlad n-a avut nimic. E dreptul lui.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Toată copilăria mea s-a derulat în fața ochilor: serile când mama plângea în baie pentru că tata întârzia acasă; zilele când mă străduiam să iau 10 doar ca să primesc o mângâiere pe cap; momentele când visam că într-o zi voi avea și eu camera mea, fără să trebuiască să împart patul cu mama.

Am ieșit trântind ușa și am mers pe jos până în parc. Era frig și vântul îmi tăia obrajii, dar nu-mi păsa. Am sunat-o pe Ana, prietena mea cea mai bună.

— Irina, e nedrept ce face tata tău. Dar poate are și el motivele lui…

— Ce motive? Să-și spele păcatele pe spatele meu? Să-mi dea mie lecții de dreptate după ce m-a crescut cu reguli stricte și cuvinte reci?

Ana a tăcut o clipă.

— Poate că vrea să repare ceva ce nu poate fi reparat…

M-am întors acasă târziu. Mama mă aștepta pe hol, cu ochii roșii.

— Nu te supăra pe el… Știi că nu e ușor pentru nimeni. Vlad n-a avut mamă…

— Nici eu n-am avut tată! am izbucnit fără să vreau.

Mama a început să plângă încet. Am simțit un val de vinovăție care m-a făcut să-mi doresc să dispar.

Zilele au trecut greu. Tata nu a mai adus vorba despre casă, dar tăcerea dintre noi era mai grea decât orice ceartă. Într-o seară, când m-am dus să-mi iau câteva lucruri din camera mea veche, l-am găsit pe tata uitându-se la niște poze vechi.

— Uite-l pe Vlad când era mic… Nu l-ai cunoscut niciodată cu adevărat. A suferit mult…

Am privit fotografia: un băiețel slab, cu ochii mari și triști. Am simțit un nod în gât.

— Și eu am suferit…

Tata a dat din cap încet.

— Știu. Dar tu ai fost aici… Eu am fost aici pentru tine, chiar dacă nu mereu cum trebuia.

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit prinsă între două lumi: una în care eram copilul sacrificat pentru binele familiei și alta în care eram adultul trădat de propriul părinte.

Când Vlad a venit să discutăm despre acte, atmosfera era irespirabilă. S-a așezat stingher pe canapea și a încercat să zâmbească.

— Irina… știu că nu mă vrei aici. Nici eu nu vreau să stric ceva… Dar tata m-a chemat…

L-am privit lung. Era atât de diferit de mine și totuși atât de asemănător în tristețe.

— Nu e vina ta… Dar nici a mea nu e. Știi?

A dat din cap și am văzut lacrimi în ochii lui.

După acea zi, am început să mă gândesc altfel la tot ce s-a întâmplat. Poate că tata nu știe cum să-și arate dragostea. Poate că nici eu nu știu cum să iert. Dar rana rămâne acolo: sentimentul că nu sunt destul, că trebuie mereu să lupt pentru ceea ce ar trebui să fie al meu prin dreptul inimii.

Acum stau în garsoniera mea mică și mă întreb: oare cât valorează o casă față de liniștea sufletului? Oare vom reuși vreodată să ne vindecăm rănile sau doar le vom ascunde sub acte și semnături?