La optsprezece ani, fiul meu a devenit tată: Povestea unei sarcini adolescentine într-un orășel românesc

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva. Dar promite-mi că nu țipi.

Vocea lui Vlad tremura. Era trecut de ora zece seara, iar eu tocmai terminasem de strâns masa. În bucătăria noastră mică, cu faianță veche și miros de ciorbă, timpul părea să stea în loc. M-am uitat la el, încercând să-mi ascund neliniștea. Avea ochii roșii, iar mâinile îi tremurau pe cana de ceai.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? Am întrebat, încercând să nu las frica să mi se citească pe chip.

A tras aer adânc în piept și a spus, aproape șoptit:

— Ioana e însărcinată.

Pentru o clipă, am simțit că nu mai pot respira. Ioana, fata cu ochi verzi de la două străzi distanță, cu care Vlad ieșea de câteva luni. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. În minte mi-au venit toate vorbele vecinelor, toate privirile piezișe din piață, toate planurile pe care le făcusem pentru el: facultate la Cluj, o viață mai bună decât a noastră.

— Cum adică? am bâiguit. Ești sigur?

— Da, mamă. Am fost cu ea la doctor azi. Are aproape două luni.

M-am așezat pe scaun, simțind că picioarele nu mă mai țin. În capul meu era un vacarm: ce o să spună lumea? Ce o să zică taică-su? Cum o să ne descurcăm? Vlad avea doar optsprezece ani. Eu eram casnică, iar soțul meu, Gabi, lucra la fabrica de mobilă din oraș. Nu aveam bani de dat pe la doctori sau pe la avocați.

— Știe Gabi? am întrebat încet.

— Nu… N-am avut curaj. Poți să-i spui tu?

Am oftat adânc. Știam că va fi rău. Gabi era un om bun, dar mândru și încăpățânat. Pentru el, onoarea familiei conta mai mult decât orice.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am tot gândit la copilul meu, la copilul lui și la copilul care urma să vină pe lume. Dimineața, când Gabi s-a trezit pentru schimbul de dimineață, i-am spus adevărul.

— Ce-ai făcut, băiete?! a urlat el când a aflat. Ai stricat tot! Cum o să ne mai uităm în ochii oamenilor?

Vlad stătea cu capul plecat. Eu încercam să-l apăr:

— E copilul nostru! Trebuie să-l ajutăm!

— Să-l ajutăm?! Să-l ajutăm să ce? Să crească un copil când nici el nu știe ce-i viața?

A urmat o ceartă cum n-am mai avut niciodată în casa noastră. Gabi a plecat trântind ușa, iar Vlad s-a închis în cameră. Eu am rămas singură în bucătărie, plângând în pumni.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vecinele au aflat repede; într-un orășel ca al nostru nu poți ascunde nimic. La magazin, vânzătoarea m-a privit lung și mi-a spus cu jumătate de gură:

— Așa-s tinerii din ziua de azi… fără rușine.

Am simțit cum mă arde obrazul de rușine. Mergeam cu capul plecat pe stradă și mă întrebam unde am greșit ca mamă.

Ioana a venit la noi într-o seară, împreună cu mama ei, doamna Lidia. Erau amândouă palide și speriate.

— Nu vrem scandal, a spus Lidia. Dar nici nu putem lăsa fata singură cu copilul.

— Nici noi nu vrem scandal, am răspuns eu. Dar ce putem face?

— Să se căsătorească! a spus Gabi hotărât.

Vlad s-a uitat la mine disperat:

— Mamă, eu nu vreau să mă însor acum! Nici nu știu dacă suntem pregătiți…

Am simțit că mi se rupe sufletul. Îmi doream ca Vlad să fie fericit, dar știam că viața nu-i va ierta greșeala asta atât de ușor.

Au urmat luni grele. Ioana a renunțat la liceu; Vlad a început să lucreze cu Gabi la fabrică. Îi vedeam obosiți și triști. Nu mai vorbeau despre vise sau planuri; totul se rezuma la bani și griji.

Într-o seară, l-am găsit pe Vlad stând pe bancă în fața blocului, cu ochii pierduți.

— Mamă… crezi că o să fiu un tată bun?

L-am luat în brațe și am plâns amândoi.

Când s-a născut fetița lor, Maria, am simțit pentru prima dată după mult timp o rază de speranță. Era micuță și plângea tare, dar avea ochii lui Vlad și gropițele Ioanei. Am știut atunci că trebuie să fim puternici pentru ea.

Dar viața nu s-a îndreptat peste noapte. Gabi încă nu vorbește cu Vlad decât strictul necesar; Ioana e mereu obosită și tristă; iar eu încerc să țin familia unită cum pot.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că i-am lăsat să-și asume această responsabilitate atât de devreme sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru visele lor. Dar cine sunt eu să judec? Poate că viața nu ne dă mereu ce vrem, ci ceea ce avem nevoie ca să creștem.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de momente și au găsit puterea să meargă mai departe? Ce ați fi făcut voi în locul meu?