Mama s-a mutat la noi după 75 de ani: Am realizat prea târziu că nu eram pregătită

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea soțului meu, Vlad, răsună în bucătărie, spartă de oboseală și frustrare. Era a treia oară săptămâna asta când îl găseam cu capul în mâini, la masa de lemn masiv pe care o cumpărasem cu atâta entuziasm acum câțiva ani. Mama, așezată pe canapea, privea absentă la televizor, cu volumul dat la maximum. Copiii, Ilinca și Radu, se certau pe hol din cauza unui joc video. Eu stăteam între două lumi: cea a copilului care vrea să-și protejeze mama și cea a femeii care simte că familia ei se destramă încet.

Totul a început acum șase luni, când mama a căzut pe scări în apartamentul ei din Berceni. Tata murise de câțiva ani, iar sora mea, Loredana, locuia în Germania. Eu eram singura care putea să o ajute. Am luat decizia aproape automat: „Mama vine la noi. Nu există altă soluție.” Vlad a tăcut atunci, dar am văzut în ochii lui o umbră de îndoială.

Primele săptămâni au fost un carusel de emoții. Mama era recunoscătoare, dar și irascibilă. Se plângea mereu de mâncare: „Nu mai știți să faceți o ciorbă ca lumea! Pe vremea mea…”, „Ce-i cu atâta carne? O să vă îmbolnăviți!” Ilinca încerca să-i facă pe plac, dar Radu nu avea răbdare: „Bunico, nu mai striga la mine! Nu mai suntem în anii ’80!”

Vlad venea tot mai târziu acasă. Într-o seară, l-am găsit pe balcon, fumând — lucru pe care nu-l mai făcuse de ani buni. „Maria, nu mai rezist. Parcă trăim într-un azil. Nu mai avem intimitate, nu mai avem liniște. Tu nu vezi că ne pierdem?”

Am simțit atunci un nod în gât. Îmi venea să țip: „Dar ce vrei să fac? S-o las singură? S-o trimit la azil?” Dar n-am spus nimic. Doar am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni.

Într-o duminică dimineață, mama a intrat peste mine și Vlad în dormitor fără să bată la ușă. „Maria, unde-i zahărul? Nu găsesc nimic în casa asta!” Vlad a explodat: „Doamnă Viorica, vă rog frumos! Avem și noi nevoie de puțină intimitate!” Mama s-a uitat la el ca la un străin și a ieșit trântind ușa.

După incidentul ăsta, atmosfera s-a răcit complet. Copiii au început să stea mai mult la prieteni sau în camerele lor. Vlad și cu mine abia dacă mai vorbeam despre altceva decât despre problemele cu mama. Eu mă simțeam prinsă între două focuri: dacă încercam să-i explic mamei că trebuie să respecte regulile casei, plângea și spunea că nu o mai iubesc; dacă îi luam apărarea în fața lui Vlad sau a copiilor, toți se supărau pe mine.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe mama (avea nevoie de pastile pentru somn), Ilinca a venit la mine și mi-a spus încet:
— Mamă, când o să plece bunica? Nu mai pot nici eu… Nu pot să-mi chem prietenii aici. Mereu țipă la noi sau ne ceartă că facem mizerie.

Am simțit cum mă sufoc. Îmi venea să fug din propria casă.

Am încercat să vorbesc cu Loredana la telefon:
— Lore, nu mai pot… E prea mult pentru mine. Poate ar trebui să venim cu rândul sau… poate ar trebui să ne gândim la un cămin.
— Maria, tu știi că eu nu pot veni acum. Am copiii mici, serviciu… Și mama n-ar accepta niciodată un azil! Cum poți să te gândești la asta?

M-am simțit vinovată și egoistă. Dar oare era corect ca familia mea să sufere? Oare sacrificiul meu era chiar atât de nobil sau doar o povară pentru toți?

Într-o zi, Vlad mi-a spus direct:
— Maria, trebuie să alegi: ori găsim o soluție pentru mama ta — poate cineva care să stea cu ea ziua sau chiar un cămin bun — ori eu nu mai pot continua așa. Nu vreau să ne pierdem familia pentru că tu nu poți pune limite.

M-am uitat la el și am văzut cât de obosit și trist era. Nu-l mai recunoșteam.

În acea noapte am stat trează mult timp. M-am gândit la copilăria mea — cum mama mă ținea de mână când mergeam la școală, cum mă certa când luam note mici, cum plângea când tata a murit. Oare îi datoram totul? Sau îi datoram și familiei mele liniștea?

A doua zi am încercat să vorbesc cu mama:
— Mamă, cred că ar trebui să găsim pe cineva care să te ajute ziua sau… poate ar fi bine să mergi într-un loc unde ai avea grijă specializată.
— Adică vrei să mă dai afară? Să mă arunci ca pe o cârpă veche? Asta am crescut eu?

A izbucnit în plâns și mi-a spus că nu mă va ierta niciodată dacă fac asta.

De atunci trăim într-o tensiune continuă. Nimeni nu e fericit. Eu mă simt prinsă între două lumi care se resping reciproc. Mă întreb mereu dacă există o soluție corectă sau dacă orice alegere va lăsa răni adânci.

Poate că mulți dintre voi treceți prin ceva asemănător sau vă temeți de momentul ăsta. Ce e corect? Să-ți sacrifici liniștea familiei pentru părintele care te-a crescut? Sau să pui limite și să accepți vinovăția?

Uneori mă întreb: oare există vreun răspuns bun? Sau doar alegem răul cel mai mic?