Mama s-a mutat la noi după 75 de ani: Am realizat prea târziu că nu eram pregătită pentru asta

— Nu mai pot, Maria! Ori găsești o soluție, ori… eu nu mai rezist!
Vocea lui Sorin răsuna în bucătăria noastră, spartă de sunetul farfuriei pe care mama o scăpase din greșeală pe gresie. M-am uitat la el, apoi la mama, care stătea cu ochii în pământ, tremurând ușor. Avea 75 de ani și, de câteva luni, locuia cu noi.

Totul a început când tata s-a stins. Mama a rămas singură în apartamentul lor din cartierul vechi, iar eu, fiica unică, am simțit că nu pot s-o las acolo. Sorin a fost de acord la început: „E mama ta, Maria. E normal să o ajuți.” Dar nu știa nici el ce urma să însemne asta.

Primele săptămâni au fost ca un carusel. Mama era dezorientată, se plimba prin casă ca o umbră, deschidea dulapurile și le închidea la loc, uitând ce căuta. Copiii – Ilinca și Vlad – erau curioși la început, dar apoi au început să se plângă: „Bunica nu ne lasă să ne uităm la televizor!” sau „Bunica a aruncat jucăriile mele!”

Într-o seară, am găsit-o pe Ilinca plângând în camera ei.
— Ce s-a întâmplat?
— Bunica a zis că nu sunt cuminte și că nu mă mai iubește dacă nu mănânc tot.
Am simțit un nod în gât. Mama fusese mereu severă cu mine. Promisesem că nu voi fi la fel cu copiii mei. Dar acum istoria se repeta.

Sorin venea tot mai târziu acasă. Într-o seară, după ce am culcat copiii, l-am întrebat:
— Ești supărat?
— Nu mai am liniște aici, Maria. Mama ta mă ceartă că las vasele nespălate, că nu pun hainele la loc… Parcă trăiesc cu o profesoară de școală veche!

Am încercat să vorbesc cu mama.
— Mamă, te rog… încearcă să fii mai blândă cu copiii și cu Sorin.
Ea s-a uitat la mine cu ochii aceia reci pe care îi cunoșteam din copilărie.
— Nu mă mai vrei aici?
— Nu e asta… Dar trebuie să ne adaptăm unii la alții.
— Eu nu mă mai pot schimba la vârsta mea.

Într-o dimineață, am găsit-o pe mama stând pe marginea patului meu.
— Maria, nu mă simt bine. Am visat că tata mă striga și nu puteam să ajung la el.
Am luat-o în brațe pentru prima dată după ani de zile. Era atât de fragilă! Dar în același timp, simțeam cum mă sufoc între datoria de fiică și nevoia de liniște pentru familia mea.

Sorin a început să vorbească despre mutarea mamei într-un azil privat.
— Sunt scumpe, dar poate acolo ar avea grijă specializată… Noi nu suntem pregătiți pentru asta.
M-am simțit trădată. Cum să-mi las mama într-un azil? Dar apoi am început să mă întreb: chiar îi e mai bine aici?

Într-o zi, mama a dispărut. Am găsit ușa deschisă și papucii ei lipsă. Am alergat pe stradă, am întrebat vecinii. După două ore de panică, am găsit-o pe banca din fața blocului vechi unde locuise toată viața.
— Aici e casa mea, Maria. Aici îl simt pe tata aproape.
Am plâns amândouă pe bancă. Pentru prima dată, am vorbit deschis:
— Mamă, nu știu ce să fac. Îmi e frică să te las singură, dar nici aici nu pari fericită.
— Nici tu nu ești fericită, fata mea. Poate că uneori trebuie să acceptăm că nu putem salva totul.

Am decis împreună să încercăm o soluție de compromis: două zile pe săptămână mergeam cu ea la apartamentul vechi, unde stăteam împreună și rememoram trecutul. Restul timpului era cu noi acasă. Nu era perfect, dar era un pas spre echilibru.

Totuși, relația cu Sorin s-a răcit. Copiii erau confuzi. Eu eram mereu obosită și vinovată. Într-o seară, după ce toți dormeau, m-am uitat în oglindă și m-am întrebat: oare sacrificiul meu chiar ajută pe cineva? Sau doar prelungesc suferința tuturor?

Acum vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Există vreodată o alegere corectă când vine vorba de părinți și familie?