Mașina fratelui meu pe numele meu – Povestea unei capcane de familie românești

— Nu pot să cred, Sorin! Iar a venit o amendă pe numele tău! Ce-ai făcut iar cu mașina aia? — vocea mamei răsuna din bucătărie, cu o furie amestecată cu disperare. Am închis ochii, simțind cum sângele îmi pulsează în tâmple. Nu era vina mea. Nu era nici măcar mașina mea. Dar toate hârtiile, toate datoriile, toate necazurile veneau pe numele meu.

Totul a început acum doi ani, într-o după-amiază ploioasă de noiembrie. Fratele meu, Vlad, a venit la mine cu ochii roșii și palmele transpirate. — Sorine, te rog, ajută-mă! Nu-mi dau credit la bancă pentru mașină. Dacă o iei tu pe numele tău, promit că plătesc eu totul. E doar o formalitate. Te rog, frate!

M-am uitat la el și am văzut copilul care îmi dădea mereu jucăriile lui când eram mici. Cum să-l refuz? Tata murise de câțiva ani, iar mama abia se descurca cu pensia ei. Vlad era tot ce aveam. Am semnat fără să clipesc. Am crezut că fac un gest de frate adevărat.

Primele luni au fost liniștite. Vlad era fericit, conducea peste tot, posta poze cu mașina pe Facebook. Eu primeam doar notificările de la bancă și le ignoram. Apoi au început problemele: întâi o amendă pentru viteză, apoi una pentru parcare neregulamentară. Vlad zâmbea vinovat: — Lasă, le plătesc eu! Dar nu le-a plătit niciodată.

Într-o seară, când m-am întors de la muncă, mama mă aștepta cu ochii în lacrimi: — Sorin, au venit niște oameni de la recuperări. Au zis că dacă nu plătești ratele la mașină, ne execută bunurile! Am simțit cum mi se prăbușește lumea. L-am sunat pe Vlad disperat:

— Vlad, ce-ai făcut? Nu ai plătit ratele?
— Frate, am avut niște probleme… Mi-au tăiat din salariu… Dar rezolv eu!

Dar nu a rezolvat nimic. În fiecare lună primeam scrisori de amenințare de la bancă și notificări de la poliție. Mama nu mai dormea nopțile, eu nu mai aveam liniște la serviciu. Colegii mă întrebau de ce sunt mereu abătut. Prietena mea, Ioana, a început să se îndepărteze:

— Sorin, nu poți să trăiești mereu pentru alții! Vlad te folosește! Când o să te gândești și la tine?

Dar cum să-l las pe Vlad? Era fratele meu! Am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, trebuie să rezolvăm! Nu mai pot! Mă distrugi!
— Nu mă mai bate la cap! Dacă nu mă ajuți tu, cine s-o facă? Tu ai serviciu bun, tu poți!

A început să mă evite. Nu răspundea la telefon decât rar și atunci doar ca să-mi promită că „mâine” plătește totul. Dar „mâine” nu venea niciodată.

Într-o zi, am primit citație la tribunal. Mașina fusese implicată într-un accident minor și șoferul fugise de la locul faptei. Pe acte eram eu proprietarul. Am simțit că mă sufoc. M-am dus acasă și am izbucnit:

— Gata! Nu mai pot! Vlad ne-a băgat în groapă pe toți!
Mama a început să plângă:

— E fratele tău… Poate are nevoie de ajutor…
— Ajutor? Ne-a distrus! Eu nu mai pot trăi așa!

Am început să mă cert cu toată lumea: cu mama, cu Ioana, cu colegii. Toți îmi spuneau același lucru: „Trebuie să te gândești și la tine!” Dar cum să fac asta când familia mea se destramă?

Într-o noapte, după ce am primit încă o somație de plată, am ieșit în ploaie și am mers pe jos ore întregi prin cartierul nostru din Ploiești. M-am gândit la tata: el ar fi știut ce să facă? Sau ar fi făcut același lucru ca mine?

A doua zi, am luat o decizie grea: am mers la poliție și am declarat că Vlad folosește mașina fără acordul meu și că refuz să mai fiu responsabil pentru faptele lui. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Mama nu mi-a vorbit două săptămâni.

Vlad m-a sunat urlând:
— Cum ai putut să faci asta? Ești un trădător! Sângele apă nu se face!
Am închis telefonul tremurând.

Au trecut luni până când lucrurile s-au liniștit cât de cât. Vlad s-a mutat la o cunoștință și a început să lucreze la negru prin construcții. Eu am reușit să scap de datorii cu greu, vânzând tot ce aveam mai valoros și făcând un credit nou ca să acopăr restanțele.

Ioana m-a părăsit. Mama încă mă privește cu ochi triști când trec pe lângă ea prin casă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Oare dragostea pentru familie trebuie să fie o condamnare pe viață? Sau e nevoie uneori să spui „nu”, chiar dacă doare?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?