Moștenirea care mi-a sfâșiat familia: Povestea banilor, iubirii și trădării

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorin! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la cafea se amestecau cu mirosul de supă rămas de aseară. Eu stăteam la masă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Sorin, unchiul meu, se uita la mama cu o privire rece, aproape străină.

— Ce am făcut, Mariana? Am cerut doar ce mi se cuvine! — a răspuns el, ridicând din umeri, ca și cum nu ar fi vorba despre nimic important. Dar pentru noi era totul. Bunica Ileana murise acum două săptămâni, iar apartamentul din centrul Bucureștiului devenise brusc mărul discordiei.

Îmi amintesc perfect ziua înmormântării. Ploua mocănește, iar noroiul se lipea de pantofii noștri negri. Mama plângea în hohote, iar Sorin părea mai preocupat să vorbească la telefon decât să-și ia rămas bun de la mama lui. Atunci nu am bănuit nimic. Dar la parastas, când notarul a venit cu testamentul, totul s-a schimbat.

— Apartamentul rămâne Patriciei — a citit notarul, iar liniștea s-a spart ca un pahar scăpat pe gresie. Sorin a roșit la față, iar mătușa Lidia a început să murmure ceva despre nedreptate. Mama m-a strâns de mână sub masă, dar eu simțeam cum lumea mea se clatină.

În zilele următoare, telefoanele nu mai conteneau. Sorin mă suna zilnic:

— Patricia, tu știi cât am muncit eu pentru mama? Cine i-a dus medicamentele? Cine a plătit facturile când voi erați plecate la mare?

Încercam să-i explic că nu eu am decis nimic, că bunica a ales așa pentru că eu am avut grijă de ea în ultimii ani. Dar nu voia să audă. Într-o seară, a venit la noi acasă și a început să țipe la mama:

— Voi vreți să mă lăsați pe drumuri! După tot ce am făcut pentru familie!

Mama plângea, iar eu simțeam cum mă sufoc între două lumi: loialitatea față de mama și recunoștința față de unchiul care mă învățase să merg pe bicicletă când eram mică.

Apoi au început zvonurile. Vecinii șușoteau pe la colțuri că familia noastră s-a certat pe bani. Prietena mea cea mai bună, Anca, m-a întrebat într-o zi:

— Chiar e adevărat că ai dat afară unchiul din apartament?

M-am simțit murdară, de parcă toată vina lumii era pe umerii mei. Nu voiam banii bunicii. Aș fi dat orice să o mai am lângă mine, să-mi spună povești despre tinerețea ei la țară sau să-mi facă plăcinte cu mere.

Într-o seară târzie, mama a venit la mine în cameră. Avea ochii roșii și vocea stinsă:

— Patricia, nu știu ce să facem. Sorin amenință că ne dă în judecată. Lidia nu mai vorbește cu mine. Parcă nu mai suntem familie…

Am îmbrățișat-o și am plâns împreună până târziu. În mintea mea se derulau amintiri: Crăciunurile petrecute împreună, glumele lui Sorin la masă, râsetele Lidiei când povestea despre primele ei iubiri. Toate păreau acum atât de departe.

A doua zi am decis să-l sun pe Sorin.

— Unchiule, hai să ne întâlnim. Nu vreau să ne certăm pentru niște ziduri…

Ne-am văzut într-o cafenea mică din cartier. Sorin era obosit, cu cearcăne adânci și mâinile tremurânde.

— Patricia, nu înțelegi… Eu nu mai am nimic. Am pierdut totul după divorț. Apartamentul ăsta era singura mea speranță…

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să-i spun. Îl iubeam ca pe un tată și nu voiam să-l văd distrus.

— Putem găsi o soluție… Poate îl vindem și împărțim banii?

Sorin a oftat adânc:

— Nu cred că mama ar fi vrut asta…

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. Mama nu era de acord cu vânzarea apartamentului — „E singura amintire care ne-a rămas de la mama ta”, spunea ea printre suspine.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului. Lidia a trimis o scrisoare oficială prin avocat; Sorin a început procedura de contestare a testamentului; rudele au încetat să ne mai vorbească. Casa bunicii s-a transformat într-un câmp de luptă rece și tăcut.

Au trecut luni întregi în care nu mai dormeam noaptea. M-am izolat de prieteni, m-am certat cu mama din ce în ce mai des — „De ce nu putem renunța? De ce trebuie să suferim toți pentru niște bani?”

Într-o zi am găsit într-un sertar vechi o scrisoare de la bunica:

„Dragă Patricia,
Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Am ales să-ți las apartamentul pentru că știu cât ai avut grijă de mine când ceilalți erau ocupați cu ale lor. Dar te rog să nu lași banii să vă despartă. Familia e mai importantă decât orice avere.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Atunci am știut ce trebuie să fac.

Am chemat toată familia la masa mare din sufrageria bunicii — ultima dată când ne-am adunat acolo era încă vie.

— Vreau să vă spun ceva — am început cu voce tremurată. — Bunica mi-a lăsat apartamentul pentru că m-a iubit și pentru că am fost aproape de ea când avea nevoie. Dar nu pot trăi știind că v-ați transformat în străini din cauza mea. Vreau să vindem apartamentul și să împărțim banii între noi toți.

A urmat o tăcere grea ca plumbul. Mama a izbucnit în plâns; Sorin s-a ridicat și m-a îmbrățișat pentru prima dată după luni întregi; Lidia a oftat și a spus doar atât: „Poate așa ne vom regăsi.”

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate bunica ar fi vrut altceva. Dar știu sigur că liniștea sufletului meu e mai prețioasă decât orice apartament.

Oare chiar merită banii să pierzi oamenii pe care îi iubești? Sau ar trebui să alegem mereu familia înaintea oricărei averi?