Moștenirea care ne-a despărțit: Povestea Victoriei

— Nu pot să cred că iar ai venit cu mâna goală, Victoria! vocea bunicii mele, Ileana, răsună ascuțit prin holul micuț al apartamentului din Drumul Taberei. Aveam 12 ani și încă speram că, într-o zi, o să mă privească altfel decât ca pe o povară. Mama mă strângea de mână, încercând să-mi transmită curaj, dar eu simțeam doar rușine și furie.

— Mamă, nu e vina ei, îi șoptește mama, dar bunica nici nu o ascultă. Ochii ei albaștri, reci ca gheața, se opresc pe sora mea mai mică, Ana, care primește imediat o prăjitură și o mângâiere pe cap.

— Tu, Ana, vino la bunica! Tu ești lumina ochilor mei!

Așa a fost mereu. Eu eram fata cea mare, născută la scurt timp după ce tata s-a certat cu bunica pentru niște bani împrumutați și niciodată returnați. De atunci, Ileana m-a privit ca pe o extensie a mamei mele — adică străină. Ana însă… Ana era preferata tuturor: blonduță, cu ochi verzi și mereu zâmbitoare.

Anii au trecut și diferențele s-au adâncit. Tata încerca să medieze conflictele, dar era prea prins între două focuri: mama lui și familia pe care și-o făcuse. Eu mă refugiam în cărți și visam la ziua când nu va mai trebui să merg la bunica Ileana.

Când am împlinit 18 ani, bunica a început să vorbească tot mai des despre apartamentul ei. — Să știți că nu oricine ajunge să stea aici după ce nu mai sunt eu! spunea cu subînțeles la fiecare masă de Paște sau Crăciun. Tata tăcea, mama încerca să schimbe subiectul, iar Ana zâmbea larg.

Într-o seară de vară, când eram deja studentă la Litere și mă pregăteam pentru sesiune, tata a venit acasă cu o față palidă.

— Bunica Ileana a făcut infarct. E la spital.

Am mers cu toții acolo. Ana plângea în hohote, eu simțeam un gol în stomac. Nu știam dacă e teamă sau doar vinovăție că nu simt nimic. Bunica a murit după două zile. La înmormântare, rudele șușoteau deja despre apartament.

După 40 de zile, am fost chemați la notar. Acolo am aflat adevărul: apartamentul din Drumul Taberei îi revenea Anei. Doar ei. Eu nu eram menționată nici măcar cu o amintire sau un obiect simbolic.

— E dreptul ei! a spus notarul sec.

Tata s-a uitat la mine cu ochii umezi. Mama a încercat să mă ia în brațe, dar am refuzat-o. Ana părea stânjenită, dar nu a zis nimic. În drum spre casă, tăcerea era apăsătoare.

— Nu e corect… am șoptit eu.

— Știu, Victoria… Dar nu putem schimba nimic acum, mi-a răspuns tata.

În aceeași perioadă, bunica din partea mamei — tanti Maria — ne-a chemat pe toți nepoții la țară.

— Eu n-am avere mare, dar ce am împart la toți la fel! a spus ea cu voce tremurată.

Și chiar așa a făcut: casa bătrânească și pământul au fost împărțite în mod egal între mine, Ana și verișorii noștri. Niciun favoritism, nicio umilință ascunsă.

După moartea bunicii Ileana, relația mea cu Ana s-a răcit. Ea s-a mutat rapid în apartament cu iubitul ei și a început o viață nouă. Eu am rămas în garsoniera mică de la cămin, muncind part-time ca să mă întrețin.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Ana m-a sunat:

— Vicky… știu că e greu pentru tine. Dar n-am avut nicio putere asupra deciziei bunicii…

— Știu… dar doare. Nu pentru apartament. Pentru că niciodată n-am simțit că fac parte din familia asta.

— Poate ar trebui să vorbim mai des… Să încercăm să reparăm ceva…

Am tăcut mult timp după apelul ăsta. M-am întrebat dacă vreau să repar ceva sau dacă pur și simplu vreau să uit totul.

Anii au trecut. Am terminat facultatea, mi-am găsit un job la o editură mică și am început să-mi construiesc propria viață. Dar rana rămâne acolo: sentimentul că sângele nu garantează iubirea sau dreptatea.

Uneori mă întâlnesc cu Ana la cafea. Vorbim despre joburi, iubiți și planuri de vacanță. Dar între noi e mereu un zid invizibil — moștenirea care ne-a despărțit fără drept de apel.

Mă întreb adesea: oare câte familii din România sunt sfâșiate de astfel de nedreptăți? Oare ce contează mai mult: averea sau liniștea sufletească? Și dacă sângele nu ne unește cu adevărat… ce ne mai rămâne?