Moștenirea Sofiei: Când Dreptatea Desparte și Iubirea Unește

— Nu pot să cred, Ilinca! Cum să facă mama așa ceva? Cum să lase totul doar lui Vlad? vocea lui Radu, soțul meu, răsuna în bucătăria noastră mică din Pitești, spartă de ecoul unei vești care ne-a dat viața peste cap.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Era o după-amiază de martie, cu ploaie măruntă și cer plumburiu. Radu tocmai primise un telefon de la notar: testamentul Sofiei, mama lui, fusese deschis. Toată averea — casa bătrânească din centrul orașului, terenul de la marginea satului și economiile strânse cu trudă — îi reveneau fratelui mai mare, Vlad. Nimic pentru Radu. Nimic pentru noi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu pentru bani, ci pentru nedreptatea care plutea în aer. Radu era alb la față, cu pumnii strânși pe masă. „Ce-am făcut eu greșit? De ce nu merit nimic?”

Am încercat să-l liniștesc, dar nici eu nu înțelegeam. Sofia fusese mereu o femeie dreaptă, sau cel puțin așa o știusem eu. Îl iubea pe Radu, îi aducea mereu plăcinte când venea la noi, îi spunea „băiatul meu bun”. Și totuși, acum îl lăsa pe dinafară.

În zilele următoare, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare. Radu nu mai vorbea cu Vlad. Nici eu cu cumnata mea, Adina. La fiecare masă de familie, simțeam priviri aruncate pe sub sprâncene și cuvinte nerostite care atârnau greu între noi.

— Ilinca, tu crezi că Vlad a convins-o pe mama? Poate i-a spus ceva despre mine…
— Nu știu, Radu. Poate ar trebui să-l întrebi direct.
— Nu vreau să-l văd! Să stea cu averea lui!

Așa au trecut săptămâni. Radu s-a închis în el, iar eu încercam să țin familia pe linia de plutire. Fetița noastră, Mara, mă întreba de ce nu mai mergem la bunica. Ce să-i spun? Că banii pot rupe chiar și cele mai strânse legături?

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am găsit curajul să-i scriu Adinei un mesaj: „Putem să vorbim? Mi-e dor de voi.” Mi-a răspuns după câteva ore: „Și nouă ne e dor. Hai la noi mâine.”

Am ajuns la ei cu inima cât un purice. Vlad ne-a deschis ușa cu ochii roșii de nesomn. Ne-am așezat toți patru la masă, ca pe vremuri.

— Vlad, spune-mi sincer: ai vorbit tu cu mama despre testament? l-a întrebat Radu direct.
Vlad a oftat adânc:
— Nu… Nici nu știam ce a decis până azi. Dar… cred că știu de ce a făcut-o.

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a uitat la noi cu o tristețe pe care n-o mai văzusem la el:
— În ultimii ani, mama s-a simțit vinovată că nu m-a ajutat când am divorțat și am rămas singur cu copiii. A zis mereu că tu ai familia ta, că ești fericit… Poate a vrut să repare ceva.

Radu a izbucnit:
— Și eu am avut nevoie de ea! Dar n-am spus niciodată nimic…

Adina a început să plângă încet. Eu am simțit cum mi se rupe inima pentru toți trei: pentru Vlad, care primise o povară în loc de dar; pentru Radu, care se simțea neiubit; pentru Sofia, care încercase să facă dreptate și greșise.

— Ce facem acum? am întrebat eu încet.

Vlad s-a ridicat și ne-a privit hotărât:
— Averea asta nu valorează nimic dacă ne pierdem unul pe altul. Vreau să împărțim totul. Să vindem casa și terenul și să împărțim banii.

Radu l-a privit lung, apoi l-a îmbrățișat fără cuvinte. Am plâns toți patru în acea seară — lacrimi amare și dulci deopotrivă.

Au urmat luni grele: acte, discuții cu notarul, amintiri împărțite din casa Sofiei. Dar ceva s-a schimbat între noi. Ne sunam mai des, mergeam împreună la mormântul Sofiei și vorbeam despre ea fără ranchiună.

Într-o zi, Mara m-a întrebat:
— Mami, de ce plângi?
I-am zâmbit printre lacrimi:
— Pentru că uneori trebuie să pierzi ceva ca să câștigi altceva mai important.

Acum stau la masa din bucătărie și mă gândesc: oare câți dintre noi nu ne lăsăm orbiți de dreptate și uităm cât valorează o îmbrățișare? Oare chiar merită să pierdem oameni pentru niște acte și niște bani?