Nadăjduța – În umbra doliului și a secretelor de familie

— Mamă, nu mai plânge, te rog! Glasul lui Vlad răsună în holul casei, spart de ecoul pașilor lui grăbiți. Încercam să-mi ascund lacrimile în batista veche, dar nu mai aveam putere. De când s-a stins Gheorghe, soțul meu, totul părea să se destrame: pereții casei scârțâiau mai tare, ceasul bătea mai apăsat, iar liniștea mă apăsa ca o povară.

— Nu plâng, Vlad, doar… mi-e dor. Atât de dor încât mă doare pieptul.

El s-a apropiat și m-a strâns în brațe. Nu era genul lui să arate afecțiune, dar azi părea că și el se luptă cu ceva nevăzut. Poate cu propriile regrete. Poate cu tăcerile dintre noi.

În acea după-amiază, Andrei, nepotul meu cel mic, a venit pe neașteptate. Ținea în brațe un ghemotoc alb cu ochi negri și limbuță roz.

— Bunico, ți-am adus un prieten! Să nu mai fii singură!

Am zâmbit forțat. Nu voiam un câine. Nu voiam nimic care să-mi amintească de viața care merge înainte fără Gheorghe. Dar când l-am privit pe Andrei, cu ochii lui mari și sinceri, n-am putut refuza.

— Cum îl cheamă? am întrebat.

— Nadăjduța! Pentru că sper să-ți aducă speranță.

Am râs amar. Speranță… Ce cuvânt greu pentru o bătrână care nu mai crede în minuni.

În zilele ce au urmat, Nadăjduța a devenit umbra mea. Mă urmărea peste tot: în grădină, la bucătărie, chiar și când mă așezam pe banca din fața casei să privesc apusul. Vlad însă nu era încântat.

— Mamă, nu avem nevoie de încă o grijă! Cine o să plimbe câinele? Cine o hrănește dacă tu pățești ceva?

— Lasă, Vlad, mă descurc eu. Nu sunt chiar neputincioasă!

Dar adevărul era că mă simțeam tot mai obosită. Noaptea visam chipul lui Gheorghe și certurile noastre din ultimii ani. Îmi reproșam că nu i-am spus niciodată cât de mult l-am iubit, că am lăsat mândria să ne despartă chiar și când eram sub același acoperiș.

Într-o seară ploioasă, am găsit-o pe Nadăjduța lătrând la ușa camerei unde Gheorghe obișnuia să-și țină jurnalul. Am deschis ușa și am simțit mirosul vechi de tutun și hârtie îngălbenită. Pe noptieră era jurnalul lui, neatins de luni bune.

Nu știu ce m-a apucat, dar am început să citesc. Primele pagini erau despre zilele bune: nunta noastră, nașterea lui Vlad, vacanțele la munte. Dar apoi am dat peste rânduri amare:

„Nu pot să-i spun Nadiei adevărul. Dacă ar afla ce s-a întâmplat cu fratele ei… poate n-ar mai vrea să mă vadă niciodată.”

Mi s-a tăiat respirația. Fratele meu, Ionel, dispăruse fără urmă acum treizeci de ani. Toată lumea a spus că a plecat la muncă în Germania și nu s-a mai întors. Dar eu am simțit mereu că e ceva nespus la mijloc.

Am citit mai departe cu mâinile tremurânde:

„Am fost slab. Am acceptat banii lui Ionel ca să plătesc datoriile la bancă. Dar când a vrut să-și ia partea din casă… n-am putut accepta. Ne-am certat rău. A plecat plângând. N-am mai auzit de el de atunci.”

M-am prăbușit pe pat cu jurnalul strâns la piept. Gheorghe fusese mereu mândru, dar nu credeam că ar fi putut ascunde un asemenea secret.

A doua zi dimineață, Vlad m-a găsit plângând cu Nadăjduța lângă mine.

— Ce s-a întâmplat?

I-am întins jurnalul fără să spun nimic. L-a citit în tăcere, apoi a izbucnit:

— De ce nu ne-ai spus niciodată? De ce ai ascuns asta?

— N-am știut! Dacă aș fi știut… poate l-aș fi căutat pe Ionel mai mult. Poate nu l-aș fi judecat atât de aspru…

Vlad s-a ridicat nervos:

— Mereu ai ales tăcerea în locul adevărului! Așa ai făcut și cu mine când eram mic! Ți-era teamă să recunoști că tata bea prea mult sau că tu nu erai fericită!

M-a durut fiecare cuvânt ca o rană veche redeschisă.

— Vlad… am făcut tot ce am putut ca să vă protejez!

— Să ne protejezi sau să te protejezi pe tine?

A ieșit trântind ușa. Am rămas singură cu Nadăjduța care mă privea parcă întrebătoare: „Și acum ce faci?”

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Vlad, dar el evita orice discuție serioasă. Andrei venea des pe la mine și încerca să mă facă să râd.

— Bunico, hai să ieșim cu Nadăjduța la plimbare! Poate găsim vreo comoară ascunsă prin pădure!

Zâmbeam doar pentru el. Dar noaptea mă întorceam mereu la jurnal și la întrebările fără răspuns.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit cu soția lui, Irina, și cu copiii. Atmosfera era tensionată. Irina încerca să destindă lucrurile:

— Nadia, ai făcut cozonac? Parcă miroase a copilărie aici!

Am dat din cap și le-am pus farfurii cu felii groase de cozonac cald. Copiii alergau după Nadăjduța prin curte.

La masă însă liniștea s-a rupt brusc:

— Mamă, trebuie să vorbim despre casă. Eu și Irina ne gândim să ne mutăm aici după ce te duci tu…

Am simțit cum mi se strânge inima.

— Vlad! Eu încă trăiesc! Nu sunt o povară!

— Nu asta am vrut să spun… Dar trebuie să ne gândim la viitor.

Irina a încercat să-l oprească din priviri, dar Vlad era hotărât.

— Și dacă Ionel apare vreodată? Dacă are drepturi?

Am izbucnit:

— Ionel nu va mai apărea! Și dacă ar apărea… i-aș da totul numai să-l văd încă o dată!

Toți au tăcut stânjeniți. Am simțit privirea Irinei plină de compasiune.

După ce au plecat toți, am rămas din nou singură cu Nadăjduța. M-am uitat la ea și am șoptit:

— Tu măcar nu mă judeci…

În acea noapte am visat că Ionel intra pe poartă cu un zâmbet larg și îmi spunea: „Nadia, nu e vina ta! Iartă-te!”

M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva: să caut adevărul până la capăt sau măcar să-l iert pe Gheorghe pentru taina lui grea.

Am început să scriu scrisori către rudele din satul natal al lui Ionel, am sunat cunoștințe vechi și am întrebat peste tot dacă cineva știe ceva despre el. N-am găsit nimic concret, dar parcă povara s-a mai ușurat puțin doar pentru că am încercat.

Vlad a început treptat să-mi vorbească din nou. Într-o zi mi-a spus:

— Poate că nici noi n-am fost corecți cu tine mereu… Poate că fiecare familie are secretele ei…

L-am îmbrățișat fără cuvinte.

Acum stau pe bancă în curte cu Nadăjduța lângă mine și privesc apusul. Nu știu dacă Ionel va reveni vreodată sau dacă Vlad va putea ierta tot ce s-a întâmplat între noi. Dar știu că viața merge înainte doar dacă avem curajul să privim adevărul în față.

Oare câți dintre noi alegem liniștea aparentă în locul adevărului care doare? Și cât de mult ne costă această alegere?