Niciodată destul: Povestea unei iubiri neîmplinite în propria familie

— Nu vezi că iar ai stricat totul, Irina? Vocea mamei răsuna ascuțit prin bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă acră. Stăteam cu ochii închiși, strângând lingura în mână, încercând să nu plâng. Aveam doisprezece ani și tocmai vărsasem supa pe fața de masă albă, brodată de bunica. Lângă mine, Ana, sora mea mai mare, râdea înfundat, cu acel zâmbet superior pe care îl purta mereu când eu greșeam.

— Las-o, mamă, nu știe nici să țină o lingură, a zis Ana, ridicând din umeri. Tata a oftat din fotoliu, fără să ridice privirea din ziar.

Așa a început totul. Sau poate că totul începuse cu mult înainte să mă nasc eu. Poate că mama nu și-a dorit niciodată două fete. Poate că tata ar fi vrut un băiat. Cert e că, de când mă știu, am simțit că nu sunt destul. Nu eram la fel de frumoasă ca Ana, nici la fel de deșteaptă, nici la fel de cuminte. Orice făceam era greșit sau insuficient.

Anii au trecut și diferențele dintre noi s-au adâncit. Ana lua mereu premiul întâi la școală, eu abia dacă reușeam să scap fără corigențe la matematică. Mama îi punea mereu fundițe noi în păr, îi cumpăra rochii colorate și îi lăuda notele la toate rudele. Eu primeam hainele ei vechi și priviri dezamăgite.

— Irina, de ce nu poți fi ca sora ta? mă întreba mama aproape zilnic.

Nu știam să răspund. Încercam să fiu mai bună, să ajut la curățenie, să învăț mai mult, dar niciodată nu era suficient. Tata era mereu absent — fizic sau cu gândul. Își găsea refugiul în muncă sau în sticlele de bere ascunse prin debara.

Într-o seară de toamnă, când aveam șaptesprezece ani, am auzit-o pe mama vorbind cu o vecină la poartă:

— Irina? E o fată bună, dar nu-i ca Ana. Nu știu ce-o să facem cu ea…

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am ascuns după gard și am plâns până târziu în noapte. Atunci am decis că trebuie să plec de acasă cât mai repede.

Am intrat la facultate la București — nu la Medicină, ca Ana, ci la Litere. Mama n-a venit la despărțire; tata mi-a dat o bancnotă mototolită și mi-a spus doar: „Ai grijă de tine.” Ana m-a privit cu milă și mi-a spus:

— Să nu te faci de râs pe-acolo.

La București am crezut că voi putea începe o viață nouă. Dar rana respingerii era prea adâncă. M-am împrietenit greu cu colegii; mi-era teamă să nu fiu din nou judecată sau respinsă. Am avut o relație cu Vlad, un băiat din provincie ca mine. La început m-a făcut să cred că sunt specială, dar după câteva luni a început să mă critice pentru orice: „Ești prea tăcută”, „Nu știi să te distrezi”, „De ce nu poți fi mai ca ceilalți?”

M-am trezit repetând același tipar: încercam să-i fac pe toți fericiți, să mă mulez după dorințele lor, doar-doar voi primi un strop de afecțiune. Dar niciodată nu era destul.

După ce Vlad m-a părăsit pentru o colegă mai exuberantă, am intrat într-o depresie adâncă. Nu mai ieșeam din cameră decât pentru cursuri; mâncam puțin și scriam poezii triste pe marginea caietelor. Într-o zi m-a sunat mama:

— Ana s-a logodit! O să aibă o nuntă mare la vară. Să nu uiți să-ți iei ceva frumos.

Am simțit cum invidia și tristețea mă sufocau. Ana avea totul: iubirea părinților, succesul profesional, un viitor soț respectabil. Eu eram doar o umbră care încerca să supraviețuiască într-un oraș străin.

La nuntă am stat retrasă într-un colț, privind cum părinții mei dansau fericiți cu Ana și ginerele lor perfect. Mama m-a tras deoparte la un moment dat:

— Irina, încearcă și tu să fii mai veselă! Uite ce frumoasă e sora ta… De ce nu poți fi și tu așa?

Am vrut să țip, să-i spun cât mă doare lipsa ei de iubire, dar am tăcut. Am plecat devreme de la petrecere și am plâns pe peronul gării până a venit trenul spre București.

Anii au trecut și eu am rămas singură. Am terminat facultatea cu greu și m-am angajat ca profesoară într-un liceu din capitală. Îmi iubeam elevii — poate pentru că vedeam în ochii lor aceeași nevoie disperată de acceptare pe care o simțisem mereu eu însămi.

Mama a îmbătrânit și s-a îmbolnăvit; tata a murit într-o iarnă geroasă, fără să-mi spună vreodată că e mândru de mine. Ana a emigrat în Germania cu familia ei; ne sunăm rar și vorbim doar despre lucruri banale.

Într-o seară ploioasă am găsit curajul să-i spun mamei ce simt:

— Mamă… De ce n-ai putut niciodată să mă iubești la fel ca pe Ana?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— N-am știut cum… Poate că nici eu n-am fost iubită destul.

Am plâns amândouă atunci — pentru toate cuvintele nespuse și pentru toate rănile care nu se vor vindeca niciodată.

Acum stau singură în garsoniera mea micuță și mă întreb: Oare poți învăța să iubești dacă n-ai fost niciodată iubit? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?

Poate cineva să rupă acest lanț al neîmplinirii? Voi ce credeți?