Nora pe care nu am vrut-o niciodată: Povestea unei mame între mândrie și acceptare

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Cum ai putut să alegi o fată ca ea? vocea mea tremura, dar nu de emoție, ci de furie și neputință. Mă uitam la fiul meu, îmbrăcat la patru ace, cu ochii strălucind de fericire, iar lângă el, Irina — fata pe care nu am putut s-o accept niciodată.

Era ziua nunții lor, iar eu simțeam că lumea mea se prăbușește. Îmi amintesc cum, în copilărie, Vlad îmi promitea că nu mă va părăsi niciodată, că va rămâne mereu băiatul meu. Dar acum, în fața altarului, îl vedeam cum se desprinde de mine pentru totdeauna. Irina era tot ce nu-mi doream pentru el: venită dintr-o familie modestă dintr-un sat uitat de lume, fără studii superioare, fără manierele pe care le visam pentru nora mea.

— Mamă, te rog… Irina e femeia pe care o iubesc. Nu poți să fii fericită pentru mine? vocea lui Vlad era stinsă, aproape rugătoare.

Am întors capul, rușinată de lacrimile care îmi curgeau pe obraji. Nu puteam. Nu voiam. În mintea mea, Irina era o amenințare — o străină care îmi răpea copilul și locul în viața lui.

Seara nunții a trecut ca prin ceață. Am zâmbit fals la poze, am dansat mecanic la brațul soțului meu, Doru, care încerca să mă liniștească.

— Livia, lasă-i să fie fericiți. Nu vezi cât se iubesc? mi-a șoptit el la ureche.

— Nu e fata potrivită pentru Vlad! am izbucnit eu printre dinți.

După nuntă, totul s-a schimbat. Vlad venea tot mai rar acasă. Când venea, Irina îl aștepta la poartă și plecau împreună la apartamentul lor din cartierul Titan. Mă simțeam abandonată. Îi sunam des, dar răspunsurile erau scurte și reci. În Ajunul Crăciunului, am decis să-i invit la masă.

— Mamă, venim doar dacă promiți că nu mai faci remarci răutăcioase despre Irina, mi-a spus Vlad la telefon.

M-am simțit insultată. Eu? Să-mi mușc limba în propria casă? Dar am acceptat — orice doar să-mi văd copilul acasă de sărbători.

Când au intrat pe ușă, Irina ținea în brațe o prăjitură făcută de ea. Am privit-o cu răceală.

— Ce-i asta? Nu știi că Vlad e alergic la nuci? am spus tăios.

Irina a roșit și a lăsat prăjitura pe masă fără să spună nimic. Vlad m-a privit cu reproș.

— Mamă, nu trebuia…

— Las-o, Vlad! a intervenit Doru. Livia nu se poate abține niciodată.

Cina a fost un dezastru. Am criticat tot: cum era îmbrăcată Irina, cum vorbea, chiar și felul în care îi punea lui Vlad mâncare în farfurie. După plecarea lor, Doru m-a certat aspru.

— O să-l pierzi pe Vlad dacă nu te oprești! Nu vezi că băiatul nostru suferă?

Nu am vrut să-l ascult. În mintea mea, eu aveam dreptate. Eu știam ce e mai bine pentru copilul meu.

Timpul a trecut și distanța dintre noi s-a adâncit. Vlad nu m-a mai sunat cu săptămânile. Apoi am aflat de la o vecină că Irina era însărcinată. M-a durut că nu mi-au spus ei direct. Am plâns toată noaptea.

Într-o zi ploioasă de martie, Vlad a venit singur la mine acasă.

— Mamă, trebuie să vorbim.

Mi-am dat seama după privirea lui că ceva nu era în regulă.

— Irina a pierdut sarcina… Și eu… eu nu mai pot suporta tensiunea asta dintre voi două. Dacă nu poți să o accepți, o să mă vezi tot mai rar.

Am simțit cum mi se rupe inima. Pentru prima dată am văzut durerea din ochii fiului meu — o durere pe care eu o provocasem.

După ce a plecat, am stat ore întregi privind poza noastră de familie de pe perete. M-am întrebat unde am greșit. De ce nu pot să fiu fericită pentru el? De ce mă agăț atât de tare de imaginea unei familii perfecte?

În următoarele luni am încercat să mă apropii de Irina. Am invitat-o la cafea, am încercat să o ascult fără să judec. Am descoperit o fată sensibilă, muncitoare, care îl iubea sincer pe Vlad. Am început să-mi văd propriile prejudecăți și frici — frica de a fi uitată, frica de a nu mai conta pentru copilul meu.

Nu a fost ușor. Au fost multe momente în care m-am simțit respinsă sau neînțeleasă. Dar încet-încet, relația noastră s-a schimbat. Când s-a născut nepoțica mea, Ana-Maria, Irina m-a sunat prima:

— Livia, vrei să fii prima care o ține în brațe?

Am plâns atunci ca un copil și am simțit că inima mi se vindecă puțin câte puțin.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: câte familii se destramă din cauza orgoliului și prejudecăților? Câte mame ca mine refuză să accepte că fiii lor au dreptul la propriile alegeri?

Oare cât de mult rău putem face celor dragi atunci când ne lăsăm conduși de frică și mândrie? Poate există cineva care a trecut prin ceva asemănător… Ce ați face voi în locul meu?