„Nu a fost vorba niciodată de un termen!” – Povestea banilor pierduți și a încrederii spulberate

— Mamă-soacră, te rog, nu mai am pe nimeni altcineva! Dacă nu mă ajuți acum, pierdem totul!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Stătea în picioare, cu mâinile tremurânde pe spătarul scaunului, iar privirea îi era tulbure, ca și cum ar fi dormit prea puțin de săptămâni întregi. Lângă el, fiica mea, Ioana, își frământa mâinile și nu îndrăznea să mă privească în ochi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Toată viața am muncit la fabrica de confecții din orașul nostru mic din Moldova. Am pus deoparte fiecare leu, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice plăcere măruntă, visând la o bătrânețe liniștită. Pensia mea abia îmi ajungea pentru medicamente și întreținere, dar aveam acea sumă pusă deoparte – banii mei de siguranță, banii pentru zile negre.

— Mamă, știu că e mult să-ți cerem asta… dar banca nu ne mai dă niciun credit. Dacă nu plătim avansul la apartament până vineri, pierdem tot ce am investit până acum. Și… și nu avem unde să mergem cu copiii.
Ioana aproape șoptea, cu ochii umezi. M-am uitat la nepoții mei care se jucau pe covor, fără griji. Mi-am mușcat buza. Cum să nu-i ajut?

Am scos plicul cu bani din dulapul vechi, acela în care țineam și pozele cu soțul meu răposat. I-am dat lui Radu toată agoniseala mea: 42.000 de lei. El m-a îmbrățișat strâns.

— Îți promit că-ți dau banii înapoi până la sfârșitul anului! Jur pe copiii mei!

Nu am cerut nimic scris. Era ginerele meu, era familia mea.

Au trecut luni. Apoi un an. Apoi doi. Radu și Ioana s-au mutat în apartamentul nou, și-au cumpărat mobilă modernă, au plecat chiar într-o vacanță la mare cu copiii. Eu am rămas singură în apartamentul meu vechi, numărând banii din pensie și tăind de pe listă medicamentele mai scumpe.

Am început să-i întreb timid pe Ioana și Radu despre bani.

— Mamă, nu avem acum. S-au scumpit toate! Promit că-ți dăm când putem…
Radu evita să mă privească în ochi. Ioana se făcea că nu aude.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, după ce am stat la coadă la farmacie pentru pastilele mele de inimă, am sunat-o pe Ioana.

— Mamă, te rog… am nevoie de bani pentru medicamente. Poți să-mi dai măcar o parte din ce v-am împrumutat?

A fost o pauză lungă la telefon.

— Mamă… Radu zice că nu a fost vorba niciodată de un termen fix. Știi cum e cu banii acum… Dar o să-ți dăm, promit!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu mai era vorba doar despre bani. Era despre încredere. Despre faptul că familia mea mă lăsa să mă descurc singură.

În zilele următoare, vecina mea, tanti Viorica, mi-a povestit cum fiul ei îi trimite lunar bani din Germania.

— Eu n-aș putea să dorm noaptea dacă aș ști că mama mea suferă din cauza mea! a zis ea indignată.

M-am simțit mică și rușinată. Oare eu am greșit? Oare i-am crescut prost pe Ioana? Sau poate lumea s-a schimbat și eu nu mai țin pasul?

În Ajunul Crăciunului, am primit un plic cu 500 de lei de la Radu și Ioana. Atât. Fără niciun cuvânt despre restul banilor.

În acea seară, am plâns pentru prima dată după mulți ani. Nu pentru bani – ci pentru că m-am simțit trădată de cei pe care îi iubeam cel mai mult.

Au trecut alți doi ani. Am început să vând din lucrurile vechi din casă ca să mă descurc. Am refuzat să le mai cer bani copiilor mei – mândria nu mă lăsa.

Într-o zi, Radu a venit la mine cu o sticlă de vin ieftin.

— Mamă-soacră… știu că te-am supărat. Dar uite… viața e grea pentru toți. Nu poți să ne ierți?

L-am privit lung. Am vrut să țip, să-l cert, să-i spun cât m-a durut lipsa lor de recunoștință. Dar n-am putut decât să-i spun încet:

— Nu e vorba doar despre bani, Radu. E vorba despre cuvântul dat și despre suflet.

A plecat fără să spună nimic.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă uit la poza cu soțul meu. Mă întreb dacă el ar fi făcut altfel. Dacă ar fi fost mai aspru sau mai blând decât mine.

Oare am greșit când am ales familia înaintea siguranței mele? Sau așa e viața – trebuie să înveți să pierzi ca să vezi cine ține cu adevărat la tine?

Ce ați fi făcut voi în locul meu? Credeți că iertarea e posibilă când cei dragi te rănesc atât de tare?