„Nu ai pic de conștiință?” – Secretele și trădările unei familii românești în umbra unei moșteniri

— Nu ai pic de conștiință? vocea mamei răsună în liniștea camerei, spartă doar de ticăitul ceasului vechi de pe perete. Stăteam la masa din bucătăria copilăriei mele, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi controlez tremurul. Fratele meu, Radu, își freca nervos palmele, evitând să mă privească în ochi.

Telefonul de dimineață mă luase prin surprindere. Mama spusese doar atât: „Trebuie să vii acasă. E despre moștenire.” Nu mai fusesem în apartamentul nostru din Bacău de aproape doi ani, de la înmormântarea tatălui. Între timp, viața mă purtase la București, unde încercam să-mi construiesc un drum al meu, departe de certurile și tensiunile care ne-au măcinat familia. Dar acum, iată-mă din nou aici, prinsă între pereții care au fost martorii atâtor lacrimi și reproșuri nespuse.

— Ce vrei să spui, mamă? am întrebat, cu vocea abia șoptită.

Ea a oftat adânc, privindu-mă cu ochii aceia obosiți, în care altădată citeam doar blândețe. — Tatăl tău a lăsat un testament. Dar nu e așa cum ai crede. Radu știa de el de luni de zile. Eu am aflat abia ieri.

M-am uitat la fratele meu, care se uita fix la podea. — De ce nu mi-ai spus nimic?

Radu a ridicat din umeri, cu un zâmbet amar. — Am vrut să te protejez. Știam că o să te doară.

— Să mă doară ce? am izbucnit, simțind cum furia îmi urcă în piept. Ce anume ai vrut să ascunzi?

Mama a scos o hârtie mototolită din buzunarul halatului și a pus-o pe masă. — Tatăl tău a lăsat totul pe numele lui Radu. Apartamentul, terenul de la țară, chiar și economiile din bancă. Pe tine nu te-a menționat deloc.

Am simțit cum lumea se prăbușește sub mine. — Nu se poate, am șoptit. Nu ar fi făcut asta niciodată. Mereu a spus că suntem egali, că ne iubește la fel.

Radu a dat din cap, cu ochii umezi. — Și eu am crezut la fel. Dar…

— Dar ce? am întrebat, cu vocea tăioasă.

— Dar după ce ai plecat la București, tata s-a schimbat. Zicea că nu-ți pasă de familie, că l-ai abandonat. Că ai ales cariera în locul nostru.

M-am ridicat brusc, scaunul scârțâind pe gresie. — Nu e adevărat! Am plecat pentru că nu mai suportam scandalurile voastre! Pentru că voiam să respir, să fiu eu însămi!

Mama a început să plângă încet, cu capul în mâini. — Poate că și noi am greșit. Poate că nu am știut să fim o familie.

Am privit-o, simțind cum resentimentele vechi ies la suprafață. Îmi aminteam serile în care tata venea beat acasă, țipetele, ușile trântite, felul în care Radu încerca mereu să-l împace, iar eu mă ascundeam în camera mea, cu perna pe urechi. Îmi aminteam cum mama mă certa că nu sunt destul de recunoscătoare, că nu ajut destul, că nu sunt „ca fratele tău, care știe să fie aproape de familie”.

— Și acum ce urmează? am întrebat, privind la hârtia de pe masă ca la o sentință. Vreți să mă dați afară din casă? Să mă faceți să simt că nu mai am niciun loc aici?

Radu s-a ridicat și el, venind spre mine. — Nu vreau nimic de la tine, Ana. Dar nu pot schimba ce a scris tata. Am încercat să vorbesc cu avocatul, dar testamentul e clar. Totul e pe numele meu.

— Și tu ce vei face? Vei vinde totul? Vei păstra totul pentru tine?

A ezitat, apoi a spus încet: — Nu știu. Poate că ar trebui să vindem și să împărțim banii. Dar mama nu vrea să plece de aici.

Mama s-a ridicat, ștergându-și ochii. — Eu nu plec nicăieri. Aici am trăit toată viața. Dacă vreți să mă dați afară, faceți-o. Dar să știți că nu vă voi ierta niciodată.

Am simțit un nod în gât. — Nu vreau nimic de la voi. Vreau doar să știu de ce. De ce tata a ales să mă șteargă din viața lui? Ce am făcut atât de rău?

Radu s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr. — Nu e vina ta, Ana. Tata era un om complicat. Poate că nu a știut să-și arate dragostea. Poate că a vrut să mă protejeze pe mine, pentru că știa că nu mă voi descurca singur.

— Și tu? Tu ai știut tot timpul și nu mi-ai spus nimic. Cum ai putut să trăiești cu asta?

A tăcut, apoi a spus cu voce stinsă: — Am sperat că nu va trebui să ajungem aici. Că poate, cumva, se va rezolva de la sine.

Am izbucnit în plâns, simțind cum toată durerea anilor trecuți mă copleșește. — Nu se rezolvă nimic de la sine, Radu. Nimic nu se rezolvă dacă nu vorbim, dacă nu suntem sinceri unii cu alții.

Mama s-a apropiat de mine, încercând să mă îmbrățișeze. — Iartă-ne, Ana. Poate că nu am știut să fim părinți buni. Dar te iubim, chiar dacă nu am știut să-ți arătăm asta.

Am rămas acolo, între ei, simțindu-mă mai singură ca niciodată. Moștenirea nu era despre bani sau case. Era despre tot ce nu ne-am spus niciodată, despre toate rănile care nu s-au vindecat. Și, pentru prima dată, m-am întrebat dacă vreodată vom putea fi cu adevărat o familie.

Oare cât de mult valorează încrederea, atunci când totul în jurul tău se prăbușește? Poate fi iertată trădarea, sau rămâne mereu o rană deschisă între cei care ar trebui să se iubească cel mai mult?