„Nu ai voie să ai copii până nu cresc nepoții tăi!” – Povestea unei familii sfâșiate de controlul patern

— Nu, Ioana! Ți-am spus clar: nu ai voie să faci copii până nu cresc nepoții tăi!
Vocea tatălui meu, domnul Vasile, răsuna ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu covoare vechi și icoane prăfuite. Mâinile lui mari, muncite, strângeau nervos ziarul, iar privirea îi era tăioasă. Mama, Maria, stătea cu ochii în pământ, strângând colțul șorțului între degete. Fratele meu mai mare, Sorin, nu zicea nimic. El avea deja doi copii mici, iar eu, la 28 de ani, eram încă „fata lui tata”, prinsă între dorința de a-mi trăi viața și lanțurile invizibile ale familiei.

— Dar, tată… Nu e drept! Eu și Vlad vrem să avem un copil. Nu pot să aștept ani de zile doar pentru că așa vrei tu! am izbucnit eu, simțind cum mi se strânge gâtul de lacrimi.

Tata s-a ridicat brusc de pe scaun.

— Nu mă interesează ce vrei tu! În casa asta eu decid! Sorin are nevoie de ajutor cu copiii lui. Tu ești mătușa lor, trebuie să-i crești ca pe ai tăi! Ce familie e asta dacă fiecare face ce vrea?

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Vlad mă aștepta afară, în mașină. Îi promisesem că o să discut cu tata și că poate, de data asta, o să-l conving. Dar nu era prima dată când tata îmi tăia aripile. Încă din copilărie, deciziile lui erau lege: la ce liceu să merg, cu cine să mă văd, ce haine să port. Mama nu avea niciodată curaj să-l contrazică. „Lasă-l, Ioana, că știe el mai bine”, îmi spunea mereu.

În acea seară am ieșit din casă cu ochii roșii și pașii grei. Vlad m-a luat în brațe fără să spună nimic. Știa deja răspunsul.

— Ioana, nu putem trăi așa la nesfârșit… Trebuie să facem ceva. E viața noastră, nu a lor!

Dar cum să mă rup? Cum să-mi las mama și pe Sorin cu copiii? Cum să-l înfrunt pe tata fără să simt că trădez tot ce am fost învățată?

Zilele au trecut greu. Tata mă suna zilnic să-mi amintească „datoria” mea față de familie. Mama plângea pe ascuns și îmi trimitea mesaje scurte: „Ai grijă de tine”, „Nu-l supăra pe tata”. Sorin nici nu voia să audă de discuții. Pentru el era convenabil: avea bonă gratis pentru copiii lui.

Într-o duminică, la masa de prânz, tensiunea a explodat.

— Ioana, când vii să stai cu copiii? Că eu și Loredana vrem să ieșim la film! a întrebat Sorin pe un ton firesc.

— Nu mai pot! Nu mai vreau! am izbucnit eu. Nu sunt mama copiilor tăi! Vreau și eu viața mea!

Tata a trântit furculița pe masă.

— Nesimțito! După tot ce am făcut pentru tine… Asta e recunoștința ta?

— Ce ai făcut pentru mine? M-ai ținut captivă în casa asta! Nu m-ai lăsat niciodată să aleg! am țipat printre lacrimi.

Mama s-a ridicat și a fugit în bucătărie plângând. Sorin s-a uitat la mine ca la o străină. Tata s-a ridicat amenințător.

— Dacă ieși pe ușa asta cu gândul să-ți faci copil cu Vlad, să nu mai calci aici!

Am ieșit. Am plecat la Vlad și am stat acolo zile întregi. Plângeam noaptea în brațele lui și mă simțeam vinovată pentru fiecare clipă de liniște pe care o aveam departe de familie. Dar încet-încet am început să văd cât de mult m-a afectat controlul tatălui meu.

Vlad m-a dus la un psiholog. Acolo am spus pentru prima dată cu voce tare: „Nu vreau să mai fiu sclava familiei mele.” Am început să învăț că am dreptul la fericire și la propriile decizii.

Au trecut luni până când am avut curajul să-i sun pe ai mei. Tata nu mi-a răspuns niciodată la telefon. Mama îmi scria mesaje scurte: „Mi-e dor de tine”, „Tatăl tău e supărat”. Sorin nu m-a căutat deloc.

Într-o zi, am aflat că mama s-a îmbolnăvit grav. Am mers acasă cu inima strânsă. Tata nu m-a privit deloc. Mama m-a luat de mână și mi-a șoptit:

— Să nu faci ca mine… Să nu-ți sacrifici viața pentru alții…

Am plâns împreună ore întregi. Atunci am știut că trebuie să merg mai departe.

Astăzi sunt însărcinată. Tata încă nu vrea să audă de mine. Sorin spune că l-am dezamăgit pe toți. Dar Vlad e lângă mine și simt că abia acum încep să trăiesc cu adevărat.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim viețile altora din frică sau din datorie? Oare cât timp ne mai lăsăm controlați înainte să ne cerem dreptul la fericire?