Nu am fost invitată la nunta propriului meu fiu, dar a trebuit să-i primesc pe amândoi sub același acoperiș – povestea unei mame care a luptat pentru demnitatea ei

— Nu pot să cred, Radu! Cum adică nu sunt invitată la nunta ta? Glasul mi-a tremurat, iar mâinile mi s-au încleștat pe marginea mesei vechi din bucătărie. Radu stătea în picioare, cu ochii în pământ, evitând să mă privească. În colțul camerei, lumina slabă a după-amiezii se strecura printre perdelele subțiri, desenând umbre pe fața lui.

— Mamă, nu e decizia mea… Irina nu vrea complicații. Știi bine că nu vă înțelegeți. E mai bine așa, să nu fie tensiuni la nuntă.

Cuvintele lui m-au lovit ca o palmă. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Eu, care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, eu care am muncit nopți întregi la fabrica de confecții ca să nu-i lipsească nimic, eu eram acum considerată o povară. O complicație.

Am rămas singură în bucătărie mult timp după ce Radu a plecat. Am plâns în tăcere, cu capul sprijinit de brațe. Mă simțeam trădată și inutilă. În zilele următoare, am evitat să vorbesc cu vecinii. Nu voiam să le aud întrebările sau să le văd privirile pline de milă.

Nunta a trecut fără mine. Am aflat de la tanti Viorica, vecina de la doi, că a fost o petrecere mare la un restaurant din centru. Am văzut poze pe Facebook: Radu și Irina zâmbeau larg, înconjurați de prieteni și rudele ei. Niciun semn că ar fi lipsit ceva sau cineva.

Timpul a trecut greu. Îmi găseam alinarea doar în grija pentru florile din balcon și în discuțiile scurte cu sora mea, Mariana. Dar rana rămânea deschisă.

După aproape un an, într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un telefon neașteptat. Era Radu.

— Mamă… putem veni la tine câteva luni? Am rămas fără apartament, proprietarul ne-a dat afară. Până găsim altceva…

Am simțit un nod în gât. M-am gândit la toate nopțile nedormite, la umilința de a nu fi fost invitată la nunta lui. Dar tot eu eram cea care trebuia să-i ajute.

— Sigur, veniți. Vă aștept.

Au venit a doua zi cu două valize și multe pretenții. Irina nici măcar nu m-a privit când a intrat pe ușă.

— Să știți că avem nevoie de liniște, eu lucrez de acasă și nu vreau să fiu deranjată, mi-a spus ea din prima seară.

Am încercat să fiu cât mai discretă. Le-am cedat camera cea mare și m-am mutat eu în cea mică, printre cutii vechi și haine uitate. Găteam pentru toți, spălam vasele și încercam să nu deranjez cu nimic.

Într-o seară, când am venit mai devreme de la muncă (încă făceam curățenie la blocuri ca să-mi suplimentez pensia), i-am surprins certându-se aprins.

— Nu mai suport! Mama ta e peste tot! Nu pot lucra în condițiile astea!

Radu a ridicat tonul:

— Irina, e casa ei! Ce vrei să fac?

Am intrat încet în cameră și am spus:

— Dacă vă deranjez atât de tare, pot să plec eu câteva zile la Mariana…

Irina m-a privit cu răceală:

— Nu e nevoie. Doar să nu intri peste mine când lucrez.

M-am simțit ca o străină în propria casă. Seara aceea am plâns din nou, dar de data asta nu mai era doar durere – era furie și neputință.

În următoarele săptămâni, tensiunile au crescut. Irina critica mereu felul în care găteam sau curățenia din casă. Radu încerca să mă apere uneori, dar de cele mai multe ori tăcea sau pleca la plimbare ca să evite conflictele.

Într-o zi, când am venit acasă cu o pungă de mere pentru plăcinta preferată a lui Radu, am găsit-o pe Irina vorbind la telefon:

— Nu mai suport! E sufocant aici! Dacă nu găsim repede altceva, plec eu!

Atunci am simțit că trebuie să fac ceva pentru mine. Seara i-am chemat pe amândoi la masă.

— Vreau să vorbim deschis. Știu că nu vă e ușor aici și nici mie nu-mi e. Dar asta e casa mea și merit respect. Nu sunt servitoarea nimănui și nici o povară. Dacă nu vă place cum trăiesc eu, puteți pleca oricând.

Radu s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Mamă… îmi pare rău pentru tot. N-am vrut niciodată să te rănesc.

Irina a tăcut. Pentru prima dată părea rușinată.

A doua zi au început să-și caute chirie mai serios. După încă două săptămâni au plecat. Radu m-a îmbrățișat înainte să iasă pe ușă:

— Îți promit că o să vin mai des… și că n-o să te mai las niciodată pe dinafară.

Am rămas singură în apartament, dar pentru prima dată după mult timp m-am simțit liniștită. Mi-am recâștigat demnitatea și locul în propria viață.

Mă întreb uneori: oare cât trebuie să îndure o mamă ca să fie respectată? Și câte sacrificii sunt prea multe? Poate că răspunsul îl găsim împreună…