„Nu am fost o mamă bună. Am venit să-mi văd fiul.”

— Nu am nevoie de nimic de la tine. Nici măcar de explicații.

Rareș nu ridică privirea din pământ. Stătea în pragul ușii, cu mâinile încrucișate pe piept, iar eu simțeam cum fiecare cuvânt al lui mă lovește mai tare decât orice palmă primită vreodată. Mirosea a ciorbă proaspătă și a rufe uscate la sobă, iar în colțul camerei, mama mea — bunica lui Rareș — își frământa mâinile, neputincioasă.

— Rareș, te rog…

Vocea mi se frânge. Îmi simt genunchii moi, dar nu pot să mă așez. Nu după atâția ani. Nu după ce am lipsit aproape toată copilăria lui.

Am plecat din România când Rareș avea doar patru ani. Soțul meu, Doru, ne-a părăsit fără să privească înapoi. A spus că nu mai poate, că viața e prea grea aici și că nu vrea să se lege la cap cu un copil și o nevastă care nu-i aduc decât griji. Am rămas singură, cu un băiețel care plângea noaptea după tatăl lui și cu o mamă bătrână care încerca să mă țină pe linia de plutire.

Nu aveam bani nici pentru lapte uneori. Am încercat să mă angajez la croitorie, dar salariul era mizerabil. Într-o zi, o vecină mi-a spus că la Torino se caută femei la curățenie și că acolo poți câștiga într-o lună cât aici într-un an. Am plâns toată noaptea înainte să iau decizia. M-am uitat la Rareș cum doarme cu ursulețul lui strâns la piept și mi-am jurat că fac asta pentru el.

— O să mă întorc repede, mami, i-am spus înainte să plec. O să-ți aduc jucării și dulciuri și tot ce-ți dorești.

Dar „repede” s-a transformat în luni, apoi în ani. La început sunam des, îi trimiteam pachete cu haine și ciocolată. Îi ascultam vocea la telefon și mă durea sufletul când îmi spunea „mami, vino acasă”. Dar timpul a trecut și Rareș a început să răspundă tot mai rar. Uneori nici nu voia să vorbească cu mine.

Mama îmi spunea că e bine, că merge la grădiniță, că e cuminte. Dar eu știam că nu e destul. Știam că niciun ban trimis din Italia nu poate umple golul lăsat de absența mea.

Anii au trecut ca prin vis. Am muncit zi și noapte, am strâns bani pentru un apartament mic în oraș, pentru ca Rareș să aibă un viitor mai bun decât am avut eu. Dar când am venit acasă, după opt ani, l-am găsit pe Rareș adolescent — înalt, tăcut, cu ochii aceia albaștri care nu mai voiau să mă privească.

— Nu vreau nimic de la tine, mi-a spus din nou acum, cu aceeași răceală care mă sfâșie.

Mama a încercat să intervină:

— Rareș, nu vorbi așa cu mama ta! Ea a muncit pentru tine!

— Pentru mine? s-a răstit el. Pentru mine era dacă stătea aici! Eu n-am avut mamă! Toți copiii aveau pe cineva la serbare… Eu aveam doar pe bunica!

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am apropiat de el încet, dar s-a dat un pas înapoi.

— Știu că am greșit… Știu că nu am fost o mamă bună… Dar am făcut tot ce am putut…

— Ai făcut ce ai putut pentru tine! Pentru liniștea ta! Eu n-am cerut bani sau jucării! Am vrut doar să fii aici!

Nu știam ce să-i spun. Toate cuvintele mi se păreau goale. M-am uitat la mama mea — ochii ei umezi spuneau totul: „Ți-am crescut copilul cât am putut de bine, dar nu sunt mama lui.”

Rareș s-a întors brusc și a ieșit din cameră. Ușa s-a trântit cu putere. Am rămas singură în mijlocul casei care nu mai era a mea.

În zilele următoare am încercat să mă apropii de el. I-am gătit mâncărurile preferate — ciorbă de perișoare, clătite cu dulceață de vișine — dar nici măcar nu s-a atins de ele. Îl vedeam cum stătea ore întregi pe telefon sau pleca la fotbal cu prietenii fără să-mi spună un cuvânt.

Într-o seară l-am auzit vorbind la telefon:

— Nu, nu am mamă… Nu contează… Da, stau cu bunica…

M-am prăbușit pe pat și am plâns ca un copil. Mi-am dat seama că nu poți cumpăra dragostea cu bani sau cadouri. Că fiecare zi în care am lipsit a fost o rană care s-a adâncit tot mai mult.

Am încercat să vorbesc cu el din nou:

— Rareș, te rog… Dă-mi o șansă să-ți arăt că pot fi mama ta…

M-a privit scurt:

— Poate pentru tine e important… Pentru mine e prea târziu.

Am rămas singură în bucătărie, privind poza noastră veche de pe frigider: eu tânără, el micuț, zâmbind larg în brațele mele. Mi-am dat seama cât de mult am pierdut alergând după un viitor mai bun.

Acum stau aici și mă întreb: oare câți părinți ca mine au crezut că sacrificiul lor va fi înțeles? Oare câți copii ca Rareș au crescut fără să știe ce înseamnă o îmbrățișare de mamă?

Poate că timpul vindecă unele răni… Dar oare dragostea pierdută se mai poate recupera vreodată?