„Nu mai pot trăi așa”: Noaptea în care mi-am dat afară fiul și nora din casă

„Nu mai pot, Radu! Nu mai pot trăi așa!” Glasul mi-a ieșit răgușit, aproape străin, răsunând peste zgomotul televizorului dat la maxim și peste râsetele Ioanei din bucătărie. Era trecut de ora zece seara, iar eu visam doar la o cană de ceai și la liniștea pe care o pierdusem de când fiul meu și nora lui s-au mutat la mine.

— Mamă, nu te mai supăra, uite, strângem imediat, a zis Radu, fără să-și ridice ochii din telefon.

Ioana a oftat teatral, aruncându-mi o privire scurtă, ca și cum eu aș fi fost problema. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu așa îmi imaginam bătrânețea. Nu așa îmi imaginam relația cu copilul meu.

Totul a început acum șase luni, când Radu m-a sunat într-o noapte: „Mamă, ne-au dat afară din apartament. Proprietarul vrea să-l vândă. Putem veni la tine câteva săptămâni?” Am spus „da” fără să clipesc. Cum să nu-mi ajut copilul? Cum să nu-i primesc pe amândoi sub acoperișul meu? Atunci mi s-a părut firesc. Acum, fiecare zi era o luptă pentru spațiu, pentru respect, pentru un strop de liniște.

Primele săptămâni au fost suportabile. Îi vedeam triști, dezorientați, și făceam tot posibilul să-i ajut. Dar curând au început să se simtă prea confortabil. Mesele mele ordonate au devenit haotice, programul meu de somn era dat peste cap de serialele lor până târziu în noapte. Baia era mereu ocupată, iar bucătăria plină de vase nespălate. M-am trezit că nu mai am loc nici pentru ceaiul meu de seară.

— Mamă, ai văzut unde e încărcătorul meu? — striga Radu din dormitorul lui, care fusese odată camera mea de lucru.

— Ioana, te rog să nu mai lași hainele ude pe calorifer! — încercam să spun blând, dar vocea mea suna tot mai iritată.

— Dacă nu-ți convine, spune-ne direct! — mi-a aruncat Ioana într-o zi, cu ochii plini de reproș.

Am tăcut. Mi-era rușine să recunosc că nu mai pot. Că mă simt străină în propria casă. Că mă doare să văd cum fiul meu nu mă mai ascultă și cum nora mea mă privește ca pe o povară.

Într-o seară, după ce am găsit frigiderul gol și chiuveta plină de resturi, am izbucnit:

— Voi credeți că eu sunt menajera voastră? Că banii mei sunt inepuizabili? Că nu am dreptul la liniște?

Radu s-a uitat la mine cu o privire pe care nu i-o știam: rece, distantă.

— Mamă, exagerezi. E doar o perioadă grea pentru noi.

— O perioadă grea? Pentru voi? Dar pentru mine ce este?

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am gândit la tata, la cum ar fi reacționat el dacă ar fi fost încă aici. El mereu spunea: „Să nu-ți fie rușine să pui limite, nici măcar copiilor tăi.”

Noaptea aceea a fost hotărâtoare. Am dormit prost, răsucindu-mă printre gânduri și regrete. Dimineața m-am trezit cu hotărârea clară: trebuie să-mi recâștig viața.

Când au venit la micul dejun, le-am spus:

— Mâine vă faceți bagajele și vă mutați. Nu mai pot trăi așa. Am nevoie de spațiul meu, de liniștea mea. V-am ajutat cât am putut, dar acum trebuie să aveți grijă de voi.

Radu a rămas fără cuvinte. Ioana a început să plângă.

— Dar unde să mergem? — a întrebat ea printre sughițuri.

— Sunteți adulți. Veți găsi o soluție. Eu nu mai pot continua așa.

A urmat o zi tensionată. Radu nu mi-a vorbit aproape deloc. Seara l-am auzit vorbind la telefon cu un prieten: „Da, cred că putem sta câteva zile la tine…”

Când au plecat a doua zi dimineață, casa a rămas goală și tăcută. M-am așezat pe fotoliu și am plâns în hohote. Nu pentru că mi-era dor de ei — ci pentru că mă simțeam vinovată că am ales pentru prima dată în viață să am grijă de mine.

Acum, după câteva zile de liniște, încă mă întreb: Oare am făcut bine? Oare e egoism să-ți dorești pace în propria casă? Sau e doar un act de supraviețuire?

Poate că uneori dragostea înseamnă și să spui „ajunge”. Voi ce ați fi făcut în locul meu?