„Nu mai pot, Vlad! Am nevoie să respir…” – Mărturia unei mame care a fugit ca să nu se piardă pe sine

„Nu mai pot, Vlad! Am nevoie să respir, să fiu eu, măcar pentru o zi!” Țipătul meu a răsunat în bucătăria mică, printre vasele nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Vlad s-a uitat la mine cu ochii mari, de parcă nu mă recunoștea. Era trecut de miezul nopții, copiii dormeau la etaj, iar ploaia bătea în geamuri ca un ceasornic nebun. M-am sprijinit de chiuvetă, simțind cum inima îmi bate în gât. „Nu exagerezi? Toată lumea are probleme. Ce vrei să fac eu acum?” a murmurat el, fără să-și ridice privirea din telefon.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Ani de zile am tras de mine, am pus pe toți înaintea mea: pe Vlad, pe copii, pe mama lui Vlad, care venea mereu cu sfaturi necerute și priviri critice. M-am pierdut printre scutece, teme la matematică și ciorbe arse. Nu mai știam cine sunt. În fiecare zi mă trezeam cu un nod în stomac și adormeam cu lacrimi pe pernă, întrebându-mă dacă așa trebuie să fie viața unei femei în România.

În acea noapte, după ce Vlad a ieșit trântind ușa spre dormitor, am luat o decizie nebunească. Am sunat-o pe mama: „Vin cu copiii la tine. Nu mă întreba nimic acum.” A doua zi dimineață, înainte să se lumineze bine, am împachetat câteva haine pentru copii și am plecat. Mama m-a primit fără întrebări, doar cu o îmbrățișare lungă și caldă. Copiii au adormit imediat în patul din camera copilăriei mele, iar eu am ieșit pe balcon și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Au trecut două zile până când Vlad m-a sunat. „Unde ești? Ce-i cu tine? Cum poți să-mi faci una ca asta?” Vocea lui era rece, tăioasă. „Am nevoie de timp. Nu mai pot. Nu mai vreau să fiu doar soția ta și mama copiilor tăi. Vreau să fiu și eu cineva.”

Mama încerca să mă ajute cum putea: „Draga mea, știu că e greu. Dar poate ar trebui să te întorci… Copiii au nevoie de tine.” Dar eu nu mai puteam. Simțeam că dacă mă întorc acum, mă pierd definitiv.

În fiecare zi mă plimbam prin parcul din orașul meu natal, încercând să-mi adun gândurile. Îmi aminteam de liceu, de visele mele de atunci: voiam să fiu profesoară de română, să scriu poezii, să călătoresc. Dar viața a venit peste mine ca un val: facultatea abandonată după primul copil, nunta grăbită pentru că „așa trebuie”, joburi prost plătite și mereu pe fugă.

Într-o seară, când copiii dormeau deja, mama s-a așezat lângă mine la masă. „Cristina,” mi-a spus încet, „eu te-am crescut singură după ce tatăl tău a plecat. Știu ce înseamnă să simți că nu mai poți. Dar nu uita: copiii tăi au nevoie de tine întreagă, nu frântă.”

Am început să merg la psiholog. La început mi-a fost rușine – ce-or zice vecinii dacă află? Dar după prima ședință am simțit că respir din nou. Am vorbit despre frică, despre vinovăție, despre furia care mocnea în mine de ani de zile. Am început să scriu din nou poezii, noaptea târziu, când toată lumea dormea.

Vlad a venit la mama acasă după o săptămână. Era obosit, neras, cu ochii roșii. „Cristina… hai acasă. Fără tine nu știu ce să fac.” L-am privit lung: „Vlad, acasă nu mai e acolo unde nu sunt văzută sau auzită. Dacă vrei să ne întoarcem la viața noastră de dinainte… nu pot.”

A urmat o discuție lungă și grea. Vlad nu înțelegea de ce nu pot fi „ca toate femeile”, de ce nu pot „să-mi văd de familie”. I-am spus că nu vreau să fiu ca toate femeile care tac și rabdă până se sting pe dinăuntru. Vreau să fiu vie.

Au trecut luni până când am găsit un echilibru fragil. Vlad a început să vină la terapie cu mine. Copiii s-au obișnuit cu naveta între două case. Mama m-a susținut mereu, chiar dacă uneori nu înțelegea tot ce simt.

Încet-încet am început să mă regăsesc. Am reluat cursurile la facultate online și am publicat prima mea poezie într-o revistă locală. Nu e mult pentru alții, dar pentru mine e totul.

Sunt încă pe drum – uneori mă simt vinovată că am fugit, alteori sunt mândră că am avut curajul s-o fac. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc cu sufletul strivit între așteptările altora.

Mă întreb: câte femei din România ajung la capătul puterilor fără ca nimeni să observe? Oare cât timp trebuie să treacă până când ne vom da voie să fim și noi oameni, nu doar roluri? Voi ce credeți?