„Nu mai pot! Vreau să trăiesc pentru mine” – Mărturisirea Anei după 37 de ani de căsnicie

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să fiu doar o umbră în casa asta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el răsfoia ziarul la masa din bucătărie.

Mihai a ridicat privirea, mirat și ușor iritat, ca și cum l-aș fi deranjat dintr-un vis plăcut. — Ce-ai pățit iar, Ana? Nu vezi că am avut o zi grea la serviciu?

Am simțit cum mi se strânge inima. De 37 de ani, fiecare zi era despre el: serviciul lui, oboseala lui, grijile lui. Eu eram acolo doar să gătesc, să spăl, să ascult. Să nu deranjez. Să nu cer nimic. Să nu exist cu adevărat.

M-am așezat pe scaunul de lângă el, cu mâinile strânse în poală. — Mihai, vreau să divorțăm.

A urmat o tăcere grea, apăsătoare. Zgomotul ceasului din perete părea să bată mai tare ca niciodată. Mihai a râs scurt, ironic. — Ai înnebunit? La vârsta noastră? Ce-o să zică lumea? Copiii?

Copiii… Irina și Vlad. Amândoi mari, la casele lor, cu viețile lor. De ani buni nu mai aveau nevoie de mine decât ca pe cineva care le aduce sarmale la Crăciun sau le calcă cămășile când vin în vizită.

— Nu-mi pasă ce zice lumea, Mihai! Nu mai pot trăi așa. M-am pierdut pe mine. Nu mai știu cine sunt.

El a trântit ziarul pe masă și a ieșit din bucătărie fără un cuvânt. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. În acea seară am dormit pentru prima dată singură în camera de oaspeți. M-am uitat la tavan și m-am întrebat: „Oare chiar pot să fac asta?”

A doua zi dimineață, am găsit pe masă un bilet: „Nu vreau să aud prostii. Gândește-te bine la ce faci.”

Am început să plâng în hohote. Dar ceva în mine s-a rupt definitiv. Nu mai era cale de întoarcere.

În zilele următoare, Mihai a încercat să mă ignore. Apoi a început să mă certe: — Ești egoistă! După tot ce-am făcut pentru tine! Ai tot ce-ți trebuie: casă, copii, liniște!

Dar liniștea aceea era ca o lespede pe sufletul meu.

Am sunat-o pe Irina într-o după-amiază. — Mamă, trebuie să-ți spun ceva important…

— Ce s-a întâmplat? Ești bolnavă?

— Nu… Vreau să divorțez de tata.

A urmat o pauză lungă. — Glumești? La vârsta asta? Mamă, gândește-te bine… Ce-o să facem noi?

— Voi sunteți mari, Irina. Eu nu mai pot trăi așa.

— Dar tata ce zice?

— Tata nu mă vede de ani de zile…

Irina a oftat adânc. — Faci cum simți, dar… nu știu dacă e bine.

Vlad nici măcar nu m-a sunat înapoi când i-am lăsat mesajul. Am simțit că sunt singură împotriva tuturor.

În satul nostru din județul Bacău, vestea s-a răspândit ca focul. Vecina mea, tanti Maria, m-a oprit la poartă:

— Ana, ce faci, fată? Ai luat-o razna? La vârsta ta să-ți lași bărbatul?

— Nu mai pot, tanti Maria…

— O să râdă lumea de tine! Cine te mai ia acum?

Nu voiam pe nimeni altcineva. Voiam doar să fiu eu însămi.

Am început să merg la plimbare singură prin pădurea din spatele casei. Să ascult păsările, să simt vântul în păr. Am descoperit că îmi place să pictez — am găsit vechiul set de acuarele al Irinei și am început timid să desenez flori pe foi vechi de hârtie.

Într-o zi, Mihai a venit acasă beat și a început să țipe:

— Ai distrus tot! Pentru ce? Pentru o prostie! O femeie bătrână care visează la libertate!

Am simțit frică pentru prima dată după mulți ani. M-am încuiat în baie și am plâns până dimineața.

A doua zi am mers la notar. Cu mâinile tremurânde am semnat actele de divorț.

Câteva luni mai târziu, casa era goală. Mihai plecase la sora lui din oraș. Copiii veneau rar și vorbeau puțin cu mine.

Dar într-o dimineață m-am trezit și am simțit liniște — o liniște adevărată, nu cea apăsătoare dinainte. Am ieșit în grădină și am privit răsăritul peste dealuri. Pentru prima dată după zeci de ani m-am simțit vie.

Am început să merg la biblioteca din sat, unde am cunoscut-o pe doamna Lidia, bibliotecara. Am vorbit ore întregi despre cărți și despre viață.

— Ana, ai curaj! Puține femei ar face ce-ai făcut tu!

Mi-au dat lacrimile.

Acum pictez aproape zilnic și uneori merg cu Lidia la oraș la expoziții mici sau la cafeneaua literară. Încet-încet, copiii au început să mă sune mai des. Irina mi-a spus într-o zi:

— Mamă… cred că te admir pentru curajul tău.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău. Poate că am rănit oameni dragi. Dar știu că nu mai puteam trăi altfel.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: „Oare cât timp trebuie să treacă până când o femeie își dă voie să fie ea însăși?”

Voi ce credeți? E vreodată prea târziu pentru libertate?