Nu-mi mai recunosc propriul fiu: Cum nora mea a schimbat familia noastră

— Vlad, nu mai vii pe la noi? Am făcut plăcinta ta preferată, cu mere și scorțișoară… vocea mea tremura, iar telefonul părea mai greu ca niciodată.

— Mamă, nu pot azi. Irina are o prezentare importantă și trebuie să o ajut cu niște chestii prin casă. Poate altă dată, bine?

Am închis încet, încercând să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraji. Era a treia oară luna asta când Vlad găsea un motiv să nu vină. De când s-a căsătorit cu Irina, parcă nu-l mai recunosc. Băiatul meu cald, mereu atent la mine, se transformase într-un străin politicos, dar rece. Mă simțeam ca o musafiră în propria viață.

Totul a început la nunta lor, acum doi ani. Îmi amintesc perfect cum Irina, cu zâmbetul ei larg și ochii verzi, m-a luat deoparte și mi-a spus:

— Elena, sper să ne înțelegem bine. Vlad are nevoie de liniște, să știi.

Atunci am zâmbit și am crezut-o sinceră. Dar încet-încet, vizitele lor s-au rărit, telefoanele au devenit scurte și impersonale. La fiecare sărbătoare, Irina găsea motive să nu vină la noi: ba că e obosită, ba că are de lucru, ba că pleacă la părinții ei la Pitești. Vlad părea mereu prins între noi două, evitând privirea mea când încercam să-l întreb ce se întâmplă.

Sora mea, Mariana, mi-a spus într-o zi:

— Elena, lasă-i în pace! Tinerii au nevoie de spațiu. Dacă insiști prea mult, îi pierzi de tot.

Dar cum să nu insist? Cum să nu-mi doresc să-mi văd copilul? Să-i aud râsul în bucătărie, să-l văd mâncând cu poftă din ciorba mea de perișoare? M-am trezit trimițând mesaje scurte, aproape jenate: „Sunteți bine? Aveți nevoie de ceva?” Răspunsurile veneau seci: „Suntem bine. Mulțumim.”

Într-o duminică ploioasă, am decis să merg la ei neanunțată. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis și m-a privit surprinsă:

— Elena… ce faci aici?

— Am trecut prin zonă și m-am gândit să vă aduc niște cozonac.

A oftat ușor și m-a poftit înăuntru. Vlad era pe canapea, cu laptopul în brațe. S-a ridicat repede și m-a îmbrățișat scurt.

— Mamă, trebuia să ne anunți…

Am simțit un nod în gât. Am stat puțin, am povestit despre nimicuri, iar Irina a stat mai mult pe telefon. Când am plecat, am auzit-o șoptind:

— Data viitoare spune-i să ne anunțe…

În drum spre casă, ploaia mi-a ascuns lacrimile. M-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea prezentă în viața lui Vlad? Oare Irina mă vede ca pe o amenințare? Sau poate Vlad vrea doar liniște și eu nu știu să i-o ofer?

Am încercat să vorbesc cu soțul meu, Ion:

— Poate ar trebui să-i lăsăm în pace o vreme. S-or întoarce ei…

Dar eu nu puteam. În fiecare zi mă uitam la pozele lui Vlad din copilărie și mă întrebam unde s-a dus băiatul meu blând. Îmi era dor de el până la durere fizică.

Într-o seară, am primit un mesaj de la el: „Mamă, te rog frumos să nu mai vii fără să ne anunți. Irina are nevoie de spațiu.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am răspuns doar „Înțeleg”.

Zilele au trecut greu. Prietenele mele mă sfătuiau să-mi văd de viață:

— Fii mândră că ai crescut un bărbat independent! Nu toți copiii rămân aproape de părinți.

Dar eu nu voiam independență dacă asta însemna să-l pierd de tot.

De Crăciun am pregătit masa ca în fiecare an: sarmale, salată boeuf, cozonac. Am pus două farfurii în plus, sperând până în ultima clipă că vor veni. La ora 18:00 am primit un mesaj: „Nu putem ajunge azi. Suntem obosiți.”

Am izbucnit în plâns în fața bradului. Ion a venit lângă mine și m-a strâns în brațe:

— Elena, trebuie să accepți că viața merge înainte.

Dar cum? Cum să accept că fiul meu nu mai are nevoie de mine?

Într-o zi, Mariana mi-a spus:

— Poate ar trebui să vorbești deschis cu Irina. Să-i spui ce simți.

Mi-am făcut curaj și i-am scris un mesaj lung Irinei. I-am spus cât îmi e dor de Vlad și cât mi-ar plăcea să fim o familie unită. Răspunsul ei a venit după două zile:

„Elena, știu că îți iubești fiul. Dar Vlad are nevoie de spațiu și liniște. Nu vrem conflicte sau presiuni.”

Am citit mesajul de zeci de ori. Am simțit că orice aș face e greșit.

Au trecut luni de zile fără să-i văd. Într-o zi Vlad m-a sunat:

— Mamă… am vrut doar să știi că suntem bine. Și… îmi pare rău dacă te-am rănit.

Vocea lui era stinsă. Am plâns după ce am închis.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la poza lui Vlad mic, cu obrajii roșii și ochii luminoși. Mă întreb: Oare toate mamele trec prin asta? Oare dragostea pentru copil poate deveni o povară pentru el? Dacă aș fi făcut altfel… oare l-aș mai fi avut aproape?

Poate că uneori iubirea sufocă fără să vrem. Dar cum găsim echilibrul între a iubi și a lăsa liber? Voi ce ați face în locul meu?