„Nu pentru ei am cumpărat casa asta” – Când familia soțului meu a decis să nu mai plece niciodată

— Camelia, nu te supăra, dar unde ai pus cana mea preferată? O aud pe doamna Mariana, mama lui Radu, strigând din bucătărie. E abia ora șapte dimineața și deja simt cum mi se strânge stomacul. Mă uit la Radu, care se preface că nu aude nimic, ascuns după ziarul lui vechi. Copiii încă dorm, iar eu încerc să-mi găsesc răbdarea.

Nu pentru ei am cumpărat casa asta. Am muncit ani de zile în corporație, am făcut economii, am renunțat la vacanțe și la ieșiri cu prietenii doar ca să avem, în sfârșit, un loc al nostru. Un loc unde să ne creștem copiii în liniște, fără să ne simțim mereu judecați sau controlați. Dar într-o zi de februarie, când încă mai ningea peste București, Radu a venit acasă cu părinții lui și cu două valize mari.

— Camelia, e doar pentru câteva săptămâni. Tata are probleme cu inima și nu mai poate urca scările la bloc. O să găsească repede altceva, promit!

Am zâmbit forțat și am încercat să fiu înțelegătoare. Dar săptămânile s-au transformat în luni. Valizele au devenit dulapuri întregi ocupate cu hainele lor. Doamna Mariana a început să reorganizeze bucătăria după bunul ei plac, iar domnul Ion își petrecea zilele pe canapea, criticând orice făceam sau nu făceam.

— Camelia, nu-i dai copilului prea mult zahăr? Eu pe Radu nu l-am crescut așa!

— Camelia, iar ai uitat să uzi florile din sufragerie? Dacă ar fi după mine…

Mă simțeam ca o musafiră în propria casă. Radu era prins la mijloc. Încerca să mă liniștească seara:

— Știu că e greu, dar sunt părinții mei. Nu pot să-i dau afară pe drumuri.

— Dar nici nu putem trăi așa! Nu mai avem intimitate, copiii sunt confuzi, eu mă simt invizibilă!

— O să treacă. Hai să avem răbdare.

Dar răbdarea mea se subția cu fiecare zi. Într-o seară, după ce am adormit copiii, m-am prăbușit pe podeaua din baie și am plâns în șoaptă. Nu voiam să mă audă nimeni. Mă simțeam vinovată că nu pot fi mai bună, mai răbdătoare. Dar cât poți duce?

Într-o duminică dimineață, când toți erau acasă, doamna Mariana a decis că e momentul să facem „ordine” în dulapurile din hol.

— Camelia, lucrurile astea nu-și au rostul aici. Uite câte haine ai! Poate ar trebui să mai donezi din ele.

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene.

— Mariana, te rog frumos! Sunt hainele mele și e casa mea!

S-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva de neiertat.

— Casa voastră? Noi am ajutat cu avansul! Suntem o familie!

Radu a intrat exact atunci și a încercat să calmeze spiritele.

— Hai să nu ne certăm pentru prostii…

Dar nu era o prostie. Era viața mea care se destrăma sub ochii mei. Copiii au început să întrebe de ce bunicii nu mai pleacă acasă la ei. Prietenele mele mă evitau pentru că mereu anulam întâlnirile sau eram prea obosită ca să ies. La serviciu eram tot mai absentă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu — el spunând că sunt egoistă, eu acuzându-l că nu mă apără — am ieșit pe terasă și am privit cerul plin de nori grei.

„Oare chiar sunt egoistă? Oare chiar trebuie să renunț la tot ce sunt eu pentru ceilalți?”

A doua zi am decis că trebuie să vorbesc deschis cu Radu.

— Nu mai pot așa. Ori găsim o soluție împreună, ori… nu știu ce se va întâmpla cu noi.

A tăcut mult timp. Apoi mi-a spus încet:

— Știu că te-am pus într-o situație imposibilă. Dar nu pot să-i las singuri. Tata e bolnav…

— Și eu sunt bolnavă de atâta nefericire! Nu vezi?

Am început să merg la terapie singură. Acolo am învățat că nu e greșit să-mi doresc spațiul meu, liniștea mea. Că nu sunt o noră rea dacă spun „ajunge”. Am început să pun limite mici: am cerut ca dormitorul nostru să fie doar al nostru; am rugat-o pe doamna Mariana să nu mai reorganizeze lucrurile fără să mă întrebe; i-am spus lui Radu că avem nevoie de timp doar noi doi.

Nu a fost ușor. Au fost multe lacrimi și reproșuri. Domnul Ion s-a supărat și a stat o vreme fără să-mi vorbească. Doamna Mariana a plâns și i-a spus lui Radu că „nu o mai suport”. Dar încet-încet au început să caute o garsonieră aproape de noi.

Când au plecat în sfârșit — după aproape un an — casa părea din nou a mea. Dar relația cu Radu era șubredă. Ne-am dat seama cât de mult ne-am rănit reciproc în tot acest timp.

Acum încercăm să reconstruim ce-am pierdut. Seara stăm pe canapea și vorbim despre orice altceva decât familie extinsă sau probleme nerezolvate. Copiii sunt mai liniștiți. Eu respir altfel.

Dar uneori mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria și începe dreptul la fericire? Poate cineva să răspundă sincer la întrebarea asta?