„Nu te las la greu, promit!” — Povestea unei surori între sacrificiu și dezamăgire

— Nu te las la greu, promit! a spus Camelia cu vocea tremurândă, în timp ce își strângea palmele una într-alta, așezată pe marginea canapelei mele vechi din sufragerie. Era deja trecut de ora zece seara, iar copiii ei dormeau în camera alăturată, obosiți după o zi lungă petrecută la mine. M-am uitat la ea și am simțit un amestec de recunoștință și teamă. De câte ori nu promisesem și eu același lucru? Dar viața ne aruncase mereu înapoi în același cerc vicios: eu o ajutam pe ea, ea mă ajuta pe mine, dar niciodată nu reușeam să ieșim la liman.

Totul a început cu două luni în urmă, când Camelia și-a pierdut locul de muncă la supermarketul din cartier. Nu a fost vina ei, cel puțin nu direct. Soțul ei, Lucian, îi tot spunea că ar trebui să stea mai mult acasă cu copiii, că salariul ei nu aduce mare lucru în casă și că el se descurcă. Dar eu știam adevărul: Lucian era gelos pe independența Cameliei și nu suporta să o vadă obosită sau să audă că are probleme la serviciu. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Camelia a cedat și și-a dat demisia. A doua zi a venit la mine plângând.

— Ce o să fac acum? Nu pot să stau toată ziua acasă cu Lucian care mă cicălește și copiii care trag de mine din toate părțile! Mi-e frică să nu mă pierd de tot…

Am încercat să o liniștesc, dar știam că nu va fi ușor. Eu însămi eram la limita puterilor: divorțată de doi ani, cu un băiat adolescent care începea să-mi răspundă obraznic și cu ratele la bancă mereu în spate. Dar Camelia era sora mea mai mică și nu puteam s-o las la greu.

În următoarele săptămâni, am început să o ajut cum am putut: i-am dat bani pentru facturi, am avut grijă de copii când ea mergea la interviuri și am încercat să-i ridic moralul. Dar Lucian devenea tot mai irascibil. Într-o seară, când am mers să-i duc niște haine pentru copii, l-am găsit pe Lucian bând bere în bucătărie.

— Ce tot vii tu aici? Crezi că dacă ai divorțat ești mai deșteaptă ca noi? Las-o pe Camelia să se descurce singură!

M-am abținut cu greu să nu-i răspund urât. Camelia a ieșit din dormitor cu ochii roșii de plâns.

— Hai să mergem afară puțin, mi-a șoptit ea.

Ne-am plimbat prin parcarea blocului, iar ea mi-a povestit cât de greu îi era să găsească un nou loc de muncă. Nimeni nu voia să angajeze o mamă cu doi copii mici și fără studii superioare. În plus, Lucian îi reproșa zilnic că nu aduce bani în casă.

— Mi-e rușine să-ți cer ajutorul mereu… Dar nu am pe nimeni altcineva.

Am strâns-o în brațe și i-am promis că voi fi mereu acolo pentru ea. Dar adevărul era că începeam să simt povara tot mai apăsătoare a responsabilității.

Într-o zi de sâmbătă, când făceam curat împreună în bucătăria mea mică, Camelia s-a oprit brusc din ștersul mesei.

— Am găsit ceva… Un post de vânzătoare la magazinul de încălțăminte din centru. Dar trebuie să încep de luni și nu am cu cine lăsa copiii după grădiniță.

Am oftat adânc. Știam ce urma să-mi ceară.

— Poți să-i iei tu câteva ore după-amiaza? Doar până mă obișnuiesc cu programul…

Am acceptat fără să ezit, dar deja simțeam cum timpul meu liber se topește ca zăpada sub soare. Băiatul meu, Vlad, a început să se plângă că nu mai avem timp doar pentru noi doi.

— Mereu ai grijă de copiii mătușii Camelia! Dar eu?

Nu știam ce să-i răspund. Îmi era greu să împac nevoile tuturor.

După două săptămâni de alergat între serviciu, școală și grădiniță, Camelia a venit într-o seară cu ochii strălucind de speranță.

— Am primit primul salariu! Nu e mult, dar e un început. Dar… (a ezitat câteva secunde) ai putea să mă ajuți cu niște bani pentru hainele copiilor? S-au rupt toți pantalonii la genunchi și nu vreau să meargă așa la grădiniță…

M-am uitat la portofelul meu aproape gol și am simțit cum mă năpădește furia amestecată cu vinovăție.

— Camelia, știi că te ajut cu tot ce pot… Dar și eu abia mă descurc!

A izbucnit în plâns.

— Știu… Știu… Dar nu mai pot! Lucian nu mă ajută deloc! Parcă totul cade pe umerii mei… Și tu ești singura care mă mai ține pe linia de plutire.

Am stat mult timp în tăcere. În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la copilăria noastră: cum ne jucam împreună în curtea bunicilor, cum visam la o viață mai bună. Acum eram două femei adulte, fiecare luptând cu propriile greutăți, dar legate printr-un fir invizibil al iubirii fraterne.

A doua zi i-am dat Cameliei ultimii mei bani rămași până la salariu. Am simțit o ușurare ciudată — poate pentru că știam că nu sunt singură în lupta asta. Poate pentru că uneori sacrificiul e singura formă de dragoste pe care o putem oferi.

Dar mă întreb: cât putem duce pe umeri fără să ne frângem? Oare dragostea dintre surori e suficientă ca să ne salveze din propriile noastre vieți încâlcite?