„Nunta fiicei mele: între datorie și dezamăgire”

— Mamă, chiar atât de puțin? Am simțit cum mi se strânge inima când vocea Ioanei, fiica mea, a spart liniștea din bucătărie. Era la doar două zile după nuntă și încă nu apucasem să ne tragem sufletul. M-am uitat la ea, cu ochii umezi de oboseală și de o tristețe pe care nu o mai simțisem de ani buni.

— Ioana, am făcut tot ce am putut… am spus încet, dar ea deja își încrucișase brațele la piept, privindu-mă acuzator.

— Toți prietenii mei au primit mii de euro de la părinți. Voi mi-ați dat… cât? O mie? Și nici măcar nu era în euro! Asta după ce v-ați lăudat la toată lumea cu nunta asta mare.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Nu era vorba despre bani, ci despre recunoștință. Sau poate chiar era despre bani? Am început să tremur ușor, încercând să-mi adun gândurile.

— Ioana, tu știi cât am muncit pentru nunta asta? Am plătit sala, muzica, fotograful, rochia ta… Totul! Nici părinții lui Vlad nu au contribuit cu nimic. Doar el a cumpărat verighetele.

— Și ce dacă? Așa e normal! Toată lumea știe că părinții fetei trebuie să facă totul. Dar un cadou frumos… era gestul care conta!

Mi-am mușcat buza de jos. Nu voiam să plâng în fața ei. Soțul meu, Mihai, a intrat în bucătărie exact atunci, cu o privire obosită și el. A ascultat discuția fără să spună nimic, apoi s-a așezat lângă mine.

— Ioana, nu e corect ce spui. Noi am făcut tot ce am putut. Nu suntem nici noi bogați. Ai uitat cum am tras să plătim toate ratele la bancă pentru ca tu să ai nunta visurilor tale?

Ioana a oftat teatral și a ieșit trântind ușa. Am rămas singuri, eu și Mihai, privind unul la altul fără cuvinte. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: cum am renunțat la vacanța noastră la mare ca să putem achita avansul pentru restaurant, cum Mihai a lucrat ore suplimentare luni întregi ca să putem acoperi costurile cu formația.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Ioana în sufragerie, vorbind la telefon cu una dintre prietenele ei.

— Da, ți-am zis! Mama și tata au fost zgârciți. Nici măcar nu au pus bani serioși în plic! Noroc că invitații au fost mai generoși…

Am simțit cum mă cuprinde furia. Am intrat în cameră și i-am spus:

— Ioana, nu e frumos ce faci. Nu e corect să vorbești așa despre noi.

Ea s-a uitat la mine cu ochii mari, dar nu a spus nimic. Am ieșit din cameră tremurând.

În zilele care au urmat, relația noastră s-a răcit. Ioana venea rar pe la noi și când venea, abia dacă schimba două vorbe cu mine sau cu Mihai. Vlad părea jenat de situație, dar nu intervenea niciodată. Mama lui Vlad nici măcar nu ne-a sunat să ne mulțumească pentru organizare.

Într-o seară, Mihai m-a găsit plângând în bucătărie.

— Nu mai pot, Mihai… Parcă tot ce am făcut n-a contat deloc. Parcă nu mai avem copil…

El m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— O să-i treacă. E tânără. Poate când va avea și ea copii o să înțeleagă…

Dar zilele treceau și nimic nu se schimba. Ioana părea tot mai distantă. Într-o zi am primit un mesaj scurt: „Nu veniți la ziua mea anul ăsta. Vreau să stau doar cu prietenii.”

Am simțit că mi se rupe sufletul. M-am întrebat unde am greșit. Oare chiar am pus prea mult preț pe tradiții? Oare ar fi trebuit să-i dăm banii direct și să lăsăm nunta pe seama lor?

Într-o duminică ploioasă, m-am hotărât să merg la ea acasă fără să anunț. Vlad mi-a deschis ușa și m-a privit stânjenit.

— Bună ziua… Ioana e în dormitor.

Am intrat încet și am găsit-o stând pe pat, privind pe fereastră.

— Ioana… putem vorbi?

Ea s-a întors spre mine cu ochii roșii.

— Mamă… îmi pare rău că am fost rea cu voi. Dar… toată lumea mă întreba ce cadou am primit de la voi și m-am simțit prost…

Am oftat ușurată și m-am așezat lângă ea.

— Nu contează ce spune lumea, Ioana. Contează ce avem noi între noi. Noi te iubim și am făcut totul pentru tine…

A început să plângă și m-a îmbrățișat strâns.

— Știu… dar presiunea asta… mereu trebuie să arătăm ceva lumii…

Am stat acolo mult timp fără să spunem nimic. Doar ne țineam una pe alta.

Acum, după luni de zile de tăcere și lacrimi, încă mă întreb: De ce ajungem să măsurăm dragostea în bani? Oare va veni o zi când copiii noștri vor vedea dincolo de aparențe? Voi ce credeți — unde se termină datoria părintelui și unde începe recunoștința copilului?