O secundă de neatenție: Viața mea cu soacra generală

— Ești din nou întârziată, Irina! Ai idee cât costă o secundă pierdută? vocea doamnei Viorica răsună ca un clopot spart în bucătăria mică, unde aburul de la ciorba de perișoare se amesteca cu mirosul de detergent ieftin. M-am oprit în prag, cu pantofii uzi și sufletul strâns. Era a treia oară săptămâna asta când veneam acasă cu doar câteva minute peste ora stabilită. Știam ce urmează: privirea ei tăioasă, discursul despre responsabilitate și, cel mai rău, tăcerea apăsătoare care se lăsa peste casă ca o pătură grea.

M-am mutat cu soțul meu, Radu, în apartamentul părinților lui după ce am pierdut jobul la librărie. Nu aveam bani pentru chirie, iar mama lui ne-a primit „temporar”. Dar „temporarul” s-a transformat într-un an și jumătate de reguli militare, program strict și zero intimitate. Viorica fusese contabil-șef la CFR, obișnuită să țină totul sub control. Pentru ea, fiecare minut avea valoare, fiecare gest trebuia justificat.

— Nu te-ai schimbat încă? Masa e la ora șapte, nu la șapte și cinci! a continuat ea, fără să mă privească. Radu stătea la masă cu ochii în farfurie, evitând orice contact vizual. Îl iubeam, dar uneori îl uram pentru lașitatea lui. Nu ridica niciodată vocea la mama lui, nu mă apăra nici când simțeam că mă sufoc.

Am încercat să mă adaptez. Mi-am pus alarma cu zece minute mai devreme, mi-am pregătit hainele de seara, am notat în agendă tot ce aveam de făcut. Dar oricât m-aș fi străduit, mereu apărea ceva: tramvaiul bloca traficul, șeful mă reținea peste program sau pur și simplu oboseala mă făcea să uit de mine.

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am șters masa până la ultimul fir de firimitură, am ieșit pe balcon să respir. Viorica a venit după mine.

— Știi ce nu înțeleg eu la tine? Cum poți să fii atât de dezordonată? La vârsta ta eu aveam deja doi copii și o casă întreagă pe cap. Tu nici măcar nu știi să faci o ciorbă ca lumea.

Am simțit cum mi se strânge gâtul. Am vrut să-i spun că nu toți suntem făcuți să fim soldați în propria viață. Că uneori vreau doar să fiu lăsată în pace. Dar am tăcut.

Într-o duminică dimineața, când Radu era plecat la fotbal cu prietenii lui din liceu, am găsit-o pe Viorica plângând în bucătărie. Nu știam dacă să intru sau să plec. Am făcut un pas timid spre ea.

— Doamnă Viorica… sunteți bine?

S-a șters repede la ochi și a tras aer adânc în piept.

— Nu e treaba ta. Dar dacă tot ai venit, ajută-mă cu cartofii.

Am curățat cartofii în tăcere. După câteva minute, a început să vorbească despre soțul ei, domnul Gheorghe, care murise acum zece ani. Despre cum rămăsese singură cu doi copii și un salariu mic. Despre frica de a nu pierde totul.

— Dacă nu țineam eu casa asta sub control, ne-ar fi înghițit viața. N-ai idee cât de greu e să fii singură și să nu ai pe cine te baza.

Am simțit pentru prima dată că sub armura ei de general se ascunde o femeie speriată. Dar tot nu puteam să-i spun cât mă doare lipsa de libertate.

Seara aceea a fost diferită. M-a lăsat să pun eu sare în ciorbă și chiar a zâmbit când am greșit rețeta. Dar a doua zi totul a revenit la normal: program strict, reproșuri, tăceri lungi.

Într-o zi am cedat. Am izbucnit în plâns după ce mi-a spus că „nu sunt bună de nimic”. Radu m-a găsit în baie, tremurând.

— De ce nu-i spui nimic? De ce nu mă aperi?

— E mama… Nu pot să-i vorbesc urât. Știi cum e ea…

— Știu! Dar eu nu mai pot!

Am început să caut joburi mai departe de București. Orice doar să scap din apartamentul sufocant al Vioricăi. Când am primit oferta de la o editură din Cluj, am știut că trebuie să plec.

— Plecăm sau rămâi cu mama ta? l-am întrebat pe Radu într-o seară rece de noiembrie.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Merg cu tine.

Când i-am dat vestea Vioricăi, a făcut ochii mari și pentru prima dată părea pierdută.

— Și eu? Ce fac eu aici singură?

Am simțit milă și furie în același timp. Dar nu m-am răzgândit.

Acum, după doi ani la Cluj, încă mă gândesc la ea. O sun uneori și vorbim despre rețete sau vreme. Relația noastră s-a schimbat — distanța ne-a făcut bine amândurora.

Mă întreb uneori: dacă aș fi avut mai mult curaj să-i spun ce simt, s-ar fi schimbat ceva? Sau suntem condamnați să repetăm aceleași tipare până când cineva rupe cercul?