O secundă prea târziu: Viața mea cu soacra Generală

— Nu ai pus destulă sare în ciorbă, Irina. Iar ai uitat!
Vocea doamnei Viorica răsună ca un tunet în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de ceapă prăjită. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar ochii mi se umplu de lacrimi pe care mă străduiesc să le ascund. E a treia oară săptămâna asta când greșesc ceva. Sau poate doar a treia oară când greșeala mea contează suficient încât să fie menționată cu voce tare.

— Îmi pare rău, încerc să fiu atentă, spun încet, dar știu că nu contează. Viorica nu vrea scuze, vrea perfecțiune. Și nu de la fiul ei, ci de la mine, fata venită dintr-un sat uitat de lume, pe care a acceptat-o în casa lor doar pentru că fiul ei, Radu, a amenințat că pleacă la București dacă nu ne lasă să ne căsătorim.

Radu e la serviciu. Lucrează la un service auto și vine acasă târziu, obosit și tăcut. Când intră pe ușă, Viorica îi pune farfuria în față și îi povestește ce n-am făcut bine peste zi. Eu tac. Am învățat că orice replică se întoarce împotriva mea.

— Irina nu știe să spele rufele cum trebuie. S-a stricat mașina de spălat din cauza ei!
— Las-o, mamă, poate s-a stricat de la vechime…
— Nu! Când eu eram de vârsta ei, aveam doi copii și făceam totul singură!

Mă simt ca o musafiră în propria viață. Camera noastră e mică, cu pereți subțiri prin care aud fiecare șoaptă din sufragerie. În fiecare seară, când Radu adoarme, mă uit pe fereastră la luminile orașului și mă întreb dacă viața asta e tot ce merit.

Într-o zi, primesc un telefon de la mama mea. Plânge. Tata s-a îmbolnăvit și are nevoie de bani pentru medicamente. Îi spun Vioricăi că vreau să merg acasă pentru câteva zile.

— Nu poți pleca! Cine are grijă de casă? Cine gătește pentru Radu?
— Pot să gătesc eu înainte să plec…
— Nu! Dacă pleci acum, să nu te mai întorci!

Mă uit la ea și simt cum ceva se rupe în mine. Radu tace. Îmi spune mai târziu, în șoaptă:

— Mai rabdă puțin, Irina. O să strângem bani și o să ne mutăm.

Dar „puțin” devine luni, apoi ani. Tata moare fără să-l mai văd. Mama mă acuză că am uitat de ea. Mă simt prinsă între două lumi care mă resping.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Viorica — pentru că am uitat să ud florile — mă privesc în oglindă și nu mă mai recunosc. Sunt palidă, cu ochii umflați de plâns și mâinile crăpate de la atâta spălat vase.

Îmi fac curaj și îi spun lui Radu:

— Eu nu mai pot. Ori plecăm împreună, ori plec singură.
Se uită la mine lung, apoi își coboară privirea:

— Nu pot să-mi las mama singură… E bolnavă…

Atunci înțeleg: pentru el, eu sunt mereu pe locul doi.

Într-o dimineață friguroasă de noiembrie, îmi pun câteva haine într-o geantă veche și ies pe ușă fără să mă uit înapoi. Viorica mă urmărește cu privirea rece:

— Vezi? N-ai avut răbdare! N-ai fost femeie adevărată!

Ajung la mama acasă. E bătrână și obosită, dar mă strânge în brațe fără reproșuri. Încep să lucrez la o brutărie din sat și încet-încet îmi recapăt demnitatea.

Radu mă caută după câteva luni. Îmi spune că îi e dor de mine, că mama lui s-a stins și că acum e singur.

— Poate putem începe din nou…
Îl privesc cu tristețe:

— Poate… Dar nu mai sunt aceeași Irina care a plecat plângând din casa voastră.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte femei trăiesc încă prizonere între două lumi? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?