Patru pereți și vise spulberate: Lupta mea pentru un adevărat cămin

— Tamara, iar ai uitat să plătești întreținerea! strigă Leontin din hol, trântind ușa de la baie. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Nicodim se joacă pe covorul vechi, cu mașinuța lui roșie, fără să știe că lumea noastră e pe cale să se prăbușească.

— Nu am uitat, Leontin. Nu am avut bani. Am plătit grădinița lui Nicodim, răspund încet, încercând să-mi stăpânesc vocea tremurată.

El oftează adânc, apoi se lasă pe canapeaua care scârțâie la fiecare mișcare. — Mereu e ceva mai important decât noi doi. Mereu copilul, mereu facturile, mereu… altceva.

Mă uit la el și nu-l mai recunosc. Bărbatul cu care am visat cândva la o casă cu grădină, la seri liniștite sub un nuc bătrân, s-a transformat într-un străin obosit, cu ochii goi. Și eu? Eu nu mai știu cine sunt. Femeia care râdea cu poftă la glumele lui Leontin a dispărut printre rate, griji și pereți umezi.

Am crescut la țară, în casa bunicilor din Buzău. Acolo, fiecare zi mirosea a pâine caldă și a iarbă proaspăt cosită. Când am venit la București, am crezut că totul va fi posibil. Am terminat facultatea de Litere cu speranța că voi deveni profesoară, dar m-am angajat vânzătoare la un supermarket ca să putem plăti chiria. Leontin lucra pe șantier, iar banii nu ajungeau niciodată.

Când s-a născut Nicodim, am simțit că lumea capătă sens. Dar odată cu el au venit și nopțile nedormite, certurile pentru bani, oboseala care ne-a făcut să uităm să ne mai privim în ochi.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, l-am găsit pe Leontin stând pe balcon, fumând în tăcere. M-am apropiat încet.

— Ți-e dor de acasă? l-am întrebat.

— Care acasă? Aici nu e acasă, Tamara. E doar un loc unde ne ascundem de ploaie.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Știam că are dreptate. Pereții ăștia reci nu au văzut niciodată o sărbătoare adevărată, niciun Crăciun cu miros de cozonac sau Paște cu ouă roșii vopsite împreună. Totul era pe fugă, totul era despre supraviețuire.

Într-o zi de primăvară, Nicodim s-a întors de la grădiniță cu ochii plini de lacrimi.

— Mami, de ce nu avem și noi curte ca Vlad? De ce nu pot să mă joc afară?

Nu am știut ce să-i răspund. L-am strâns în brațe și am simțit că mă sufoc de neputință.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru noi. Leontin a venit târziu acasă, mirosind a bere și a dezamăgire.

— Tamara, nu mai pot. M-am săturat să trăiesc ca un chiriaș în propria viață.

— Și eu m-am săturat! am izbucnit. Dar ce vrei să facem? Să plecăm înapoi la țară? Să lăsăm totul?

— Poate ar trebui… Poate acolo vom fi din nou oameni.

Am tăcut mult timp după acea discuție. Zilele au trecut una după alta, toate la fel: serviciu, griji, certuri mărunte. Am început să mă gândesc serios la plecare. Poate că Bucureștiul nu era pentru noi.

Într-o duminică dimineață, am primit un telefon de la mama:

— Tamara, casa bunicilor e goală. Dacă vreți să veniți… vă așteptăm.

Am simțit o speranță mică în piept. Am discutat cu Leontin și, pentru prima dată după mult timp, am văzut o licărire în ochii lui.

— Hai să încercăm. Pentru Nicodim. Pentru noi.

Ne-am făcut bagajele într-o liniște apăsătoare. Am lăsat în urmă apartamentul mic și toate visele netrăite între pereții lui. Când am ajuns la Buzău, aerul curat și liniștea satului ne-au lovit ca o promisiune uitată.

Primele luni au fost grele. Leontin a găsit de lucru la o fermă din apropiere, eu am început să predau la școala din sat. Nicodim a descoperit bucuria de a alerga desculț prin iarbă.

Dar nici aici nu era totul roz. Mama lui Leontin ne privea mereu cu suspiciune:

— Ați venit aici doar când n-ați mai avut unde merge…

Vecinii șușoteau pe la colțuri despre „orășenii” care s-au întors cu coada între picioare. M-am simțit din nou străină în propria viață.

Într-o seară, după ce Nicodim a adormit, m-am prăbușit în brațele lui Leontin.

— Crezi că vom fi vreodată fericiți?

El m-a privit lung și mi-a șoptit:

— Nu știu, Tamara… Dar măcar aici avem cerul deasupra capului și pământ sub picioare.

Acum scriu aceste rânduri privind cum Nicodim desenează cu creta pe aleea casei bunicilor. Nu știu dacă am găsit ceea ce căutam sau dacă doar am fugit de problemele noastre. Dar mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu adevărat acolo unde suntem sau doar supraviețuim între patru pereți? Ce înseamnă „acasă” pentru voi?