Pentru cineva ești totul – Povestea Anei dintr-un sat de lângă Bacău

— Ana, iar ai uitat să aduci apă de la fântână? Ți-am spus de trei ori! Vocea mamei răsuna prin bucătăria mică, cu pereți scorojiți, unde mirosul de ciorbă acră se amesteca cu fumul de la sobă. M-am oprit în prag, cu găleata goală în mână, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Tata, așezat la masă, nu ridica ochii din ziar. Fratele meu, Cătălin, râdea batjocoritor. În fiecare zi era la fel: orice greșeală a mea devenea motiv de ceartă și umilință.

Am crescut într-un sat uitat de lume, la marginea Bacăului, unde toți știau totul despre toți. Mama era mereu nemulțumită, tata tăcut și rece, iar Cătălin – favoritul lor. Eu eram „fata care nu face nimic bine”. De mică am simțit că nu mă potrivesc aici, că nu sunt destul de bună pentru familia mea. Îmi doream să fug, să găsesc un loc unde să fiu văzută altfel.

La școală nu era mai bine. Colegii râdeau de hainele mele vechi și de părul prins mereu în coadă. Doar Irina, vecina de peste drum, mă apăra uneori. „Lasă-i, Ana, nu merită să plângi pentru ei”, îmi spunea ea, dar lacrimile tot curgeau pe ascuns.

Când l-am cunoscut pe Vlad, am crezut că viața mea se va schimba. Era băiatul preotului din satul vecin: blând, atent, cu ochi verzi care păreau să vadă dincolo de zidurile pe care mi le ridicasem. Ne întâlneam pe ascuns la marginea pădurii, unde îmi povestea despre visurile lui de a pleca la oraș și de a-și face un rost. Pentru prima dată m-am simțit importantă pentru cineva. Îmi scria bilețele pe care le ascundeam sub pernă și mă făcea să cred că merit iubire.

Dar fericirea mea nu a durat mult. Mama a aflat despre noi și a făcut un scandal monstru. „Cu băiatul popii? Vrei să râdă satul de noi? Ai uitat cine ești?” Tata a tăcut, dar privirea lui m-a rănit mai tare decât orice cuvânt. Vlad a încercat să mă apere, dar părinții lui l-au trimis la seminar la Iași. Dintr-o dată, am rămas singură, cu inima frântă și cuvintele mamei răsunând în minte: „Nimeni nu te va vrea dacă nu te schimbi.”

Am început să mă închid în mine. Zilele treceau greu, între treburi prin gospodărie și certuri fără sfârșit. Cătălin plecase la facultate la București și mama îl lăuda mereu: „Uite ce băiat deștept am crescut!” Eu eram doar umbra lui.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Vlad. Îmi spunea că îi e dor de mine, dar că nu poate lupta împotriva părinților lui. „Poate într-o zi vom fi liberi”, scria el. Am plâns toată noaptea și am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.

Anii au trecut. Am terminat liceul cu greu și am început să lucrez la magazinul din sat. Viața mea părea trasată: casă-muncă-gospodărie. Mama îmbătrânise și devenise mai aspră ca niciodată. Tata se îmbolnăvise și eu aveam grijă de el, fără să primesc vreun mulțumesc.

Într-o seară ploioasă, când mă întorceam acasă obosită după o zi lungă la magazin, l-am găsit pe tata pe prispă, privind în gol. „Ana… știi… n-am fost un tată bun pentru tine”, a spus încet. Am rămas stană de piatră. Era prima dată când recunoștea ceva. „Mi-a fost frică să nu te pierd… dar cred că te-am pierdut oricum.”

Am simțit cum toată furia și tristețea adunate ani la rând se transformau într-o liniște ciudată. Nu am spus nimic atunci, doar l-am îmbrățișat pentru prima dată după mulți ani.

După moartea lui tata, mama s-a închis complet în ea însăși. Cătălin venea rar acasă și când venea aducea doar reproșuri: „De ce nu ai plecat și tu? De ce ai rămas aici?” Nu știam ce să-i răspund. Poate pentru că speram mereu că voi primi dragostea pe care nu am avut-o niciodată.

Într-o zi, Irina m-a invitat la nunta ei. Toți râdeau, dansau, iar eu mă simțeam ca o străină printre oameni pe care îi cunoșteam de-o viață. Atunci l-am întâlnit pe Radu – vărul Irinei, venit din Cluj. Era diferit: vorbea calm, mă asculta cu adevărat și nu judeca. Mi-a spus: „Ana, tu vezi cât valorezi? Sau încă te uiți prin ochii altora?”

Am început să vorbim tot mai des. Radu venea la mine când putea și mă ajuta la treburile casei fără să ceară nimic în schimb. Încet-încet am început să cred că merit mai mult decât am primit până atunci.

Într-o seară, mama mi-a spus: „Dacă pleci cu el, să nu te mai întorci!” Am simțit din nou acea durere veche – dorința de a fi acceptată luptând cu nevoia de libertate. Radu m-a privit în ochi: „Ana, e timpul să trăiești pentru tine.”

Am ales să plec cu el la Cluj. Primele luni au fost grele – orașul mare mă speria, oamenii erau reci și totul părea străin. Dar Radu era acolo la fiecare pas: „Nu ești singură.” Am găsit un loc de muncă într-o librărie micuță și pentru prima dată am simțit că pot respira liber.

Mama nu mi-a mai vorbit mult timp. Dar într-o zi am primit o scrisoare scurtă: „Sper că ești fericită.” Am plâns mult citind-o – poate era singura formă de iubire pe care știa să o arate.

Astăzi privesc în urmă și mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru a fi acceptați? Cât timp ne sacrificăm fericirea pentru aprobarea celor care nu ne pot iubi altfel? Poate că adevărata familie e acolo unde cineva te vede cu adevărat și te iubește fără condiții… Voi ce credeți? Ați avut curajul să vă urmați inima?