Povara vine din sânge: Mama, fratele meu și fuga mea din casa copilăriei

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ilinca! Cum ai putut să-l lași singur pe Vlad?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni scorojiți, ca un ecou care nu se mai termină. Era seară, afară ningea liniștit, dar în casă era furtună. Mirosea a ciorbă de perișoare și a reproșuri vechi, iar eu stăteam cu mâinile strânse pe genunchi, încercând să nu plâng. Vlad tușea în camera lui, iar mama mă fixa cu ochii ei verzi, tăioși ca lama unui cuțit.

— Mamă, nu am știut că îi e atât de rău… Am fost la bibliotecă, ți-am spus! am încercat eu să mă apăr, dar vocea mi se frângea la fiecare cuvânt.

— Nu te interesează decât de tine! Mereu ai fost așa. Vlad are nevoie de tine și tu… tu citești cărți! Ce fel de soră ești?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Aveam șaptesprezece ani și simțeam că nu mai pot respira în casa aceea. Vlad era cu doi ani mai mic, bolnav de când se născuse. Avea crize de astm, iar mama trăia doar pentru el. Eu eram mereu pe locul doi, mereu vinovată pentru orice i se întâmpla lui.

În acea seară, după ce mama a trântit ușa camerei mele și a început să plângă zgomotos în bucătărie, am știut că nu mai pot rămâne. Am împachetat câteva haine într-un rucsac vechi și am ieșit pe furiș pe ușa din spate. Zăpada scârțâia sub pași și simțeam cum fiecare fulg care mi se lipea de față era ca o palmă dată de mama.

Am mers la Irina, prietena mea cea mai bună. M-a primit fără să întrebe nimic. Știa totul despre certurile cu mama, despre cum mă simțeam invizibilă lângă Vlad. În camera ei mică, cu postere pe pereți și miros de ceai de mentă, am plâns pentru prima dată fără să mă ascund.

— Ilinca, nu e vina ta că Vlad e bolnav. Știi asta, nu? mi-a spus Irina încet.

Dar eu nu știam. Sau nu puteam să cred. În fiecare zi primeam mesaje de la mama: „Nu-mi pasă unde ești, dar Vlad întreabă de tine.” „Dacă i se întâmplă ceva, să știi că tu ești de vină.” „Nu mai ai mamă.”

Am blocat-o după o săptămână. A fost ca și cum mi-aș fi tăiat o mână. Dar nu mai puteam. Nu mai puteam să trăiesc cu povara asta.

Am început să lucrez la o cafenea din centru. Patronul era un tip ursuz, domnul Dobre, dar avea un fel ciudat de a-și arăta grija: „Ai grijă să nu verși cafeaua pe clienți, fată! Și vezi că ai ochii umflați — nu te-a bătut cineva acasă?”

Zâmbeam amar și dădeam din cap. Nimeni nu știa adevărul. Nimeni nu știa cât de tare mă durea fiecare mesaj neprimt de la mama sau fiecare poză cu Vlad postată pe Facebook: „Eroina mea”, scria mama sub poze cu el în spital. Eu nu apăream niciodată.

Într-o zi, după aproape două luni de când plecasem, l-am văzut pe tata la cafenea. Nu locuia cu noi de ani buni — divorțaseră când eram mică — dar uneori venea să-l vadă pe Vlad. M-a privit lung peste tejghea.

— Ilinca… Ești bine?

— Da, tata… Lucrez aici acum.

A oftat greu și s-a aplecat spre mine:

— Mama ta suferă. Și Vlad întreabă mereu de tine.

— Dar eu? Eu nu contez? am izbucnit fără să vreau.

Tata a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Contezi… dar uneori oamenii răniți rănesc la rândul lor.

După ce a plecat tata, am stat mult timp privind pe geam la oamenii grăbiți prin ninsoare. M-am întrebat dacă vreodată voi putea să mă întorc acasă. Dacă mama va putea să mă ierte — sau dacă eu voi putea s-o iert pe ea.

Irina încerca mereu să mă scoată din starea asta:

— Hai la film! Hai la patinoar! Dar eu refuzam aproape mereu. Simțeam că nu merit nimic bun cât timp Vlad suferă și mama mă urăște.

Într-o noapte târzie, când orașul era pustiu și liniștea apăsa ca o pătură grea peste blocuri, am primit un mesaj anonim: „Vlad e la spital. Dacă vrei să-l vezi…”

Am alergat până la spital cu inima cât un purice. L-am găsit pe Vlad dormind, palid ca o foaie de hârtie. Mama stătea lângă el și când m-a văzut a început să plângă în hohote:

— De ce ai venit acum? Când are nevoie cel mai mult de tine?

Nu am avut putere să-i răspund. L-am privit pe Vlad — avea ochii deschiși și m-a privit lung:

— Mi-a fost dor de tine, Ilinca…

Atunci am plâns amândoi. Mama a ieșit din salon fără să spună nimic.

Am stat lângă Vlad toată noaptea. Am vorbit despre copilărie, despre desenele animate pe care le urmăream împreună când eram mici, despre cum visam să fugim amândoi într-o zi la mare.

Dimineața, când soarele abia răsărise peste orașul înghețat, mama s-a întors în salon. Avea ochii roșii și fața brăzdată de riduri adânci.

— Nu știu dacă pot să te iert… Dar nici nu vreau să te pierd, Ilinca.

Am simțit cum o parte din povara mea se topește încet. Poate că niciodată nu vom fi o familie „normală”. Poate că vina va rămâne mereu între noi ca un zid invizibil. Dar pentru prima dată am simțit că pot respira din nou.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță și merg des la spital să-l văd pe Vlad. Mama încă îmi trimite mesaje scurte — uneori reci, alteori calde — dar le primesc pe toate cu inima deschisă.

M-am întrebat mereu: cât din vina pe care o purtăm e a noastră și cât ne este pusă pe umeri de cei care ar trebui să ne iubească? Oare putem vreodată să ne eliberăm cu adevărat? Sau purtăm povara asta toată viața?