Prețul loialității – Povestea unei fiice între datorie și trădare

— Nu mai pot, mamă, nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, în timp ce tata gemea din camera alăturată. Era a treia noapte la rând când nu dormisem deloc, iar disperarea mă rodea ca o boală nevăzută. Mama, cu ochii roșii și obrajii supți de oboseală, m-a privit fără să spună nimic. Știam că și ea simte același gol, aceeași furie mocnită care ne mistuia pe amândouă.

Tata fusese mereu stâlpul casei noastre din Ploiești. Un om simplu, muncitor la rafinărie, dar cu o inimă mare. Nu era săptămână să nu ajute pe cineva: ba pe unchiul Viorel cu banii de medicamente, ba pe mătușa Lenuța cu lemne pentru iarnă, ba pe verișoara Sorina cu haine pentru copii. „Familia e totul”, îmi spunea mereu. „Ce dai, aia primești.”

Dar când tata a căzut la pat, răpus de un cancer nemilos, totul s-a schimbat. Am sunat la toți: la Viorel, la Lenuța, la Sorina. Unii nu au răspuns deloc. Alții au promis că vin și nu au mai venit. Într-o zi, am prins curaj și l-am sunat pe Viorel:

— Unchiule, avem nevoie de ajutor. Nu mai facem față singure. Poate poți veni tu sau băieții tăi măcar o zi să ne ajutați cu tata…

A urmat o tăcere apăsătoare.

— Of, draga mea, știi cum e… și noi avem problemele noastre. Băieții sunt ocupați cu serviciul… Poate altădată.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era prima dată când primeam astfel de răspunsuri, dar de data asta m-a durut altfel. M-am întrebat atunci: oare toți anii în care tata a fost acolo pentru ei nu mai contează?

Zilele au început să curgă una după alta, toate la fel: trezit devreme, schimbat tata, dat medicamente, spălat, hrănit, consolat mama care plângea pe ascuns în baie. Nu mai aveam timp nici să respir. Prietenii mei dispăruseră și ei încet-încet; cine să mai aibă chef de povești când viața ta e un șir nesfârșit de griji?

Într-o seară, după ce tata a adormit greu, mama s-a așezat lângă mine la masă.

— Crezi că am greșit undeva? — m-a întrebat încet.

— Nu știu… Poate am fost prea buni cu toți. Poate am dat prea mult fără să cerem nimic înapoi.

— Dar așa ne-au crescut și pe noi părinții noștri… — a oftat ea.

Am simțit atunci o furie surdă împotriva întregii familii extinse. Îmi venea să le strig tuturor: „Unde sunteți acum? Unde e familia voastră mare și unită?”

Au trecut luni de zile așa. Tata s-a stins într-o dimineață rece de februarie, cu mâna mea în mâna lui și cu ochii umeziți de lacrimi. La înmormântare au venit toți: Viorel, Lenuța, Sorina și mulți alții. Au plâns, au adus coroane mari și au spus vorbe frumoase despre cât de bun a fost tata.

După slujbă, Viorel m-a tras deoparte:

— Să știi că ne pare rău că n-am putut fi mai mult alături de voi… Dar viața e grea pentru toată lumea.

L-am privit în ochi și nu am spus nimic. Ce rost avea? Simțeam că orice aș spune ar fi fost în zadar.

După moartea tatei, casa noastră a devenit pustie. Mama s-a retras în ea însăși, iar eu am început să mă întreb dacă mai are vreun rost să cred în familie. Am început să mă izolez tot mai mult; nu mai aveam încredere în nimeni. Oricine încerca să se apropie de mine mi se părea un potențial trădător.

Într-o zi, la câteva luni după înmormântare, am primit un telefon de la Sorina:

— Elena, ai putea să mă ajuți cu niște bani? Copiii sunt bolnavi și nu mă descurc…

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am gândit la tata și la toate dățile când el nu ar fi ezitat nicio clipă să ajute.

— Nu pot acum, Sorina — i-am răspuns rece. — Îmi pare rău.

Am închis telefonul tremurând. O parte din mine se simțea vinovată; alta era mândră că am avut puterea să spun „nu”.

Au trecut anii. Mama s-a îmbolnăvit și ea; am avut grijă de ea până la capăt, singură. Rudele au rămas la fel de absente ca înainte. Am început să lucrez ca asistent social într-un centru pentru bătrâni; acolo am văzut cât de mulți oameni sunt abandonați de familiile lor.

Într-o zi, o bătrână m-a întrebat:

— De ce crezi că ne uită copiii noștri?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate pentru că fiecare e prea prins în propriile probleme? Sau poate pentru că am uitat ce înseamnă să fim cu adevărat o familie?

Acum, când privesc în urmă la toate sacrificiile făcute și la toate ușile trântite în nasul nostru, mă întreb: merită oare să dai totul pentru familie dacă familia nu e acolo când ai nevoie? Sau trebuie să învățăm să punem limite și să avem grijă și de noi?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Dar încă mă întreb: dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face altfel? Sau pur și simplu așa suntem noi românii – dăm totul până nu mai avem nimic de dat?