Promisiunea care ne-a rupt familia: Povestea mea între sacrificiu și trădare

— Ivana, gândește-te bine! Nu-ți cer nimic pentru mine, totul va fi pentru nepoata mea, pentru Ana! — vocea soacrei mele, Mariana, răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îi tremurau ușor pe cana veche, dar ochii îi erau fermi, aproape reci. Mă uitam la ea și simțeam cum stomacul mi se strânge. Soțul meu, Radu, stătea între noi, cu privirea în podea.

— Mama, nu știu dacă e o idee bună… — a încercat el să intervină, dar Mariana l-a tăiat scurt:

— Radu, nu fi copil! Vrei să stea Ana toată viața cu chirie? Să vă chinuiți voi când puteți avea totul rezolvat?

Adevărul e că nu aveam totul. Aveam doar o ușteșdină strânsă cu greu în ultimii zece ani: salariile noastre modeste de profesori, orele suplimentare, vacanțele ratate. Totul pentru Ana. Și acum, Mariana voia să-i dăm banii ei, promițând că va trece apartamentul pe numele fetiței noastre.

— Ivana, gândește-te! Eu nu mai am mult… Ce rost are să țin apartamentul pe numele meu? — a continuat ea, cu un oftat teatral. — Voi nu aveți casă, eu nu mai pot să am grijă de tot… E normal să vă ajut!

M-am uitat la Radu. Îl iubeam, dar știam că între mine și mama lui va alege mereu pacea. Și pacea însemna să nu-i spună niciodată „nu”.

— Dar dacă… dacă nu se ține de cuvânt? — am șoptit eu, abia auzită.

Mariana a râs scurt:

— Ivana, ce fel de om crezi că sunt? Eu sunt mama lui Radu! Nu v-aș face niciodată rău!

Dar în sufletul meu ceva se rupea. Îmi aminteam toate momentele când Mariana îmi spusese „lasă că știu eu mai bine”, când îmi criticase felul în care o cresc pe Ana sau când îmi spusese că „o mamă adevărată nu ar lucra atât de mult”.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. Radu a încercat să mă convingă:

— E șansa noastră, Ivana. Dacă nu acceptăm acum, poate nu vom mai avea niciodată ocazia să avem un apartament al nostru.

— Dar nu e al nostru! E pe numele Marianei! — am izbucnit eu.

— O să-l treacă pe numele Anei! A promis!

— Și dacă nu o face?

Radu a tăcut. Am știut atunci că sunt singură în decizia asta.

Au urmat zile întregi de discuții aprinse. Mama mea m-a sunat plângând:

— Ivana, nu te lăsa păcălită! Banii voștri sunt munca voastră! Nu-i da pe promisiuni!

Dar eram prinsă între două lumi: una a sacrificiului și una a speranței. În fiecare dimineață mă uitam la Ana cum doarme liniștită și mă întrebam dacă fac destul pentru ea.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, am stat cu Radu la masa din bucătărie. Lumina palidă făcea umbre ciudate pe fața lui obosită.

— Ivana, eu nu mai pot. Mama mă presează zilnic. Tu nu vezi că nici nu mai dorm noaptea?

— Și eu? Eu cum să dorm când simt că pierd tot ce am construit?

Am plâns amândoi atunci. Pentru prima dată după mult timp.

Până la urmă am cedat. Am mers la bancă și am retras toată ușteșdina: 23.000 de euro. Mariana ne-a primit cu zâmbet larg și ne-a făcut cafea.

— O să vedeți ce bine o să fie! — ne-a asigurat ea.

Am semnat un act notarial prin care îi dădeam banii „cu titlu de împrumut”, iar ea promitea că va trece apartamentul pe numele Anei „când va fi momentul potrivit”.

Au trecut luni. Mariana a început să găsească scuze:

— Nu e momentul acum… Mai trebuie să rezolv niște acte… Poate la anul…

Între timp, apartamentul a început să se degradeze: țevi sparte, mucegai la baie. Mariana ne cerea bani pentru reparații.

— E casa Anei voastre! Nu vreți să fie frumos pentru ea?

Radu s-a închis în el. Eu am început să mă simt ca o străină în propria viață. Ana creștea și mă întreba tot mai des:

— Mami, când o să avem casa noastră?

Într-o zi am aflat că Mariana a făcut testamentul… dar apartamentul era lăsat unui nepot din partea surorii ei, pe care nici măcar nu-l cunoșteam bine.

Am simțit că lumea mi se prăbușește. Am confruntat-o:

— Mariana, cum ai putut? Ne-ai luat banii și ai mințit!

A ridicat din umeri:

— Ivana, viața e grea. Trebuia să mă asigur că nu ajunge casa pe mâini străine…

Radu a plecat de acasă pentru câteva zile. Eu am rămas singură cu Ana și cu vina că am crezut în promisiuni goale.

Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva mă va înțelege. Cât valorează încrederea într-o familie? Merită să sacrifici totul pentru o promisiune? Sau ar trebui să ne ascultăm instinctul chiar dacă asta înseamnă să dezamăgim pe cei dragi?

Poate că răspunsurile nu sunt simple. Dar știu sigur că uneori cea mai mare trădare vine chiar din sânul familiei. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum poți ierta când ai pierdut tot ce ai avut mai scump?