Promisiunea care s-a spulberat: Cum o singură decizie a schimbat totul

— Nu pot să vin, îmi pare rău, mi-a spus mama lui Radu la telefon, vocea ei tremurând ușor, dar fără urmă de regret adevărat. Am rămas cu receptorul în mână, privind în gol spre fereastra aburită. Afară ningea liniștit, dar în sufletul meu se stârnise o furtună.

Cu o zi înainte, totul părea sub control. Radu, soțul meu, fusese internat cu pneumonie severă, iar eu alergam între spital și casă, încercând să nu las nimic să se prăbușească. Vlad, băiețelul nostru de patru ani, mă întreba mereu când vine tati acasă. Iar eu îi promiteam că va fi bine, deși nu știam dacă mă mint pe mine sau pe el.

— Mamaie vine mâine să stea cu tine, i-am spus seara, mângâindu-l pe păr. El a zâmbit larg, cu încrederea aceea oarbă pe care doar copiii o pot avea.

Dar dimineața a venit cu vești reci. Soacra mea, Mariana, mă sunase să-mi spună că nu mai poate veni. Nu mi-a dat niciun motiv clar. Doar acel „nu pot” care a căzut peste mine ca o sentință. Am simțit cum mi se strânge stomacul de frică și furie.

— Cum adică nu poți? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul. Radu e la spital! Eu trebuie să merg la serviciu, nu pot lipsi încă o zi! Ce fac cu Vlad?

— Nu știu, draga mea… Poate găsești pe altcineva. Eu chiar nu pot acum.

A închis. Fără alte explicații. Fără scuze adevărate. Am rămas singură în bucătărie, cu Vlad trăgându-mă de mânecă și cu lacrimile gata să-mi curgă pe obraji.

M-am simțit trădată. Mariana fusese mereu distantă cu mine, dar niciodată nu mă lăsase la greu. Sau cel puțin așa crezusem eu. În mintea mea se derulau toate momentele în care am ajutat-o: când a avut nevoie de bani pentru reparații la casă, când am stat cu ea la spital după operație, când i-am dus cumpărături iarna trecută. Și acum, când aveam cea mai mare nevoie de sprijinul ei, m-a lăsat baltă.

Am sunat-o pe mama mea, dar era plecată la sora mea în Italia. Prietenele mele aveau și ele copii mici sau serviciu. Am încercat să găsesc o bonă pe fugă, dar cine vine într-o oră? Am început să plâng în hohote, simțind că tot universul meu se prăbușește.

Vlad s-a apropiat și m-a îmbrățișat strâns.

— Nu plânge, mami! Eu sunt aici!

M-am șters repede pe față și l-am luat în brațe.

— O să fie bine, puiule. Promit.

Am decis să-l iau cu mine la spital. Nu aveam altă soluție. Pe drum, Vlad a adormit în scaunul lui de mașină, iar eu conduceam cu mâinile tremurânde. Mă gândeam la Radu, la cât de slăbit era ultima dată când l-am văzut. Mă gândeam la Mariana și la motivul pentru care ne-a abandonat tocmai acum.

La spital, asistenta m-a privit cu milă când m-a văzut cu copilul după mine.

— Nu aveți cu cine să-l lăsați?

— Nu… soacra mea trebuia să vină… dar n-a mai putut…

— Sănătate multă soțului! Și dumneavoastră multă putere!

Am intrat la Radu cu inima cât un purice. Era palid și obosit. Când m-a văzut cu Vlad de mână, a zâmbit slab.

— Ce s-a întâmplat? De ce nu e Vlad acasă?

I-am povestit totul printre lacrimi. Radu a oftat adânc.

— Mereu a fost așa mama… Când e greu, se retrage în cochilia ei. Dar nu credeam că va face asta tocmai acum…

Vlad s-a urcat lângă el în pat și l-a îmbrățișat strâns.

— Tati, te faci bine?

— Da, puiule… pentru tine mă fac bine!

În acea clipă am simțit că suntem doar noi trei împotriva lumii. Restul nu mai conta. Am stat acolo ore întregi, povestind despre orice altceva decât boală sau probleme.

Seara târziu am ajuns acasă epuizată. Vlad a adormit imediat. Eu am rămas pe canapea, privind tavanul și încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat de ce oamenii pe care îi considerăm familie ne pot răni cel mai tare? De ce promisiunile lor dor mai mult decât orice altceva?

A doua zi dimineață am primit un mesaj scurt de la Mariana: „Sper că vă descurcați.” Atât. Niciun „îmi pare rău”, niciun „pot ajuta azi”. Am simțit cum o parte din mine se rupe definitiv de ea.

Au trecut zilele greu. Am reușit până la urmă să găsesc o vecină care să stea câteva ore cu Vlad cât mergeam la serviciu. Radu s-a făcut bine încet-încet și a venit acasă după două săptămâni. Dar ceva s-a schimbat între noi și familia lui.

Când Mariana a venit să-l vadă pe Radu după externare, am fost rece cu ea pentru prima dată.

— Ai avut motive serioase să nu vii? am întrebat-o direct.

A dat din umeri.

— Am avut treabă… și nu m-am simțit bine… Dar v-ați descurcat până la urmă.

Am simțit cum furia mă arde pe dinăuntru.

— Da, ne-am descurcat. Dar nu pentru că ai fost tu acolo pentru noi.

A plecat fără să spună nimic. Radu m-a strâns de mână.

— Poate e timpul să ne bazăm doar pe noi…

De atunci am început să-mi regândesc toate relațiile din viața mea. Să nu mai pun suflet acolo unde nu primesc nimic înapoi. Să fiu atentă cui îi ofer încrederea mea.

Uneori mă întreb: câte familii trăiesc aceeași dezamăgire ca mine? Cât de mult ne putem baza unii pe alții când viața ne pune la încercare? Poate că adevărata familie e cea pe care o construim zi de zi prin iubire și sacrificiu.